Vizionând Zbor deasupra unui cuib de cuci, aș puncta în primul rând munca actorilor. Un spectacol de trei ore, cu o cursivitate epică și emoțională, în care spectatorul își uită prezența și rămâne „spitalizat” în sanatoriul scenic, fiind la rându-i „pacient al jocului”. Distribuția e potrivită, legătura este armonioasă între actor – personaj, iar expresivitatea e și ea prezentă. Privite individual, chiar și tăcerile personajelor își spun istoria fibrei morale. Discrepanțele dintre scenele comice și dramatice alimentează curiozitatea și suspansul „internaților”, dar în același timp clădesc sensul scenariului. Izolat, un punct disfuncțional îl reprezintă inserțiile de monologuri ale unuia dintre personaje. Atmosfera pătrunzătoare impusă de efectele speciale introduce spectatorul în zona misterului, însă, din păcate, nu poate să-l mențină acolo. În aceste puncte apar mici fisuri ale scenariului, unde „internatul” devine spectator mai prezent. Intuitiv, aș fi preferat ca monologurile să se asambleze în indicii ale deznodământului, iar spre final, spectatorul să le rememoreze și să le conecteze, făcând din scena finală o explozie de înțelesuri și exclamări. Punctele stridente, vocabularul licențios, fetele dezmățate, sinuciderea și spargerea sticlei piperează și diversifică mult câmpul lexical al emoțiilor și al trăirilor.
O realitate atipică doar în contextul coagulării ei într-un singur cadru, căci, de altfel, este o normalitate a vieții cotidiene, aducându-ne în vedere existența tipologiilor umane întâlnite pretutindeni: tipologia șarlatanului, a „cefei late”, a versatului cu școala vieții, tipologia pițipoancei, a dictatoarei mascate, a senilului. Există, de asemenea, și un personaj absent, care reprezintă o tipologie frecvent întâlnită, mama băiatului bâlbâit întruchipează prin excelență tipologia manipulatorului, a șantajistului emoțional. Sfera socială este vastă, nu se rezumă doar la enumerările de mai sus, însă ce rămâne este emoția, care te însoțește minute bune după părăsirea sălii de spectacol. O stare are ecou în ființa ta, poate e milă, poate e tristețe, poate e spaima distrugerii finale, poate e bucuria limitelor învinse și a curajului regăsit sau candoarea tovărășiei.
Toate acestea sunt adunate la un loc, puse în malaxorul evenimentelor; ele se frământă și se contopesc într-o singură fibră emoțională: speranța. În speranța că, oricât de închis ai fi pe plan fizic sau mental, oricâte limite ți-ai autoimpune, într-un final geamul este spart, lanțurile sunt rupte și urmează o clipă de tăcere. De aici încolo, ești liber să trăiești.
Crina Chițu
