Trăind într-o țară est-europeană, a fi călător în trenul Occidental Express al trupei Trap Door din Chicago este un lucru de la sine înțeles.

La fel ca bătrânul unchi ce tânjește să atingă trenul în care se înghesuie bunăstarea vestică, mulți est-europeni trăiesc într-o comparație obsesivă… cu capra vecinului. „În vest nu vezi așa ceva”, „dacă eram dincolo, așa ceva nu s-ar fi întâmplat”, „condiții ca în vest” sunt numai câteva din frazele ce răsună pe peronul gării pe care o traversăm zilnic.

Timpanele și gurile popoarelor estice, obișnuite cu subjugarea, sunt umplute constant cu supradoze de (i)realități occidentale care par mai mereu ideale. Țara promisiunii există, trebuie doar să fii mereu cu gândul la ea și să te spetești căutând-o.

O trupă de actori este angajată să facă animație pentru călătorii trenului Orient Express, introducându-i în atmosfera balcanică. Se vrea ceva à la Kusturica.  Probabil că orice om cu umorul sănătos dezvoltat a râs măcar o dată urmărind viața rromilor de pe malul Dunării, creionată autentic de regizorul Emil Kusturica în Pisica albă pisica neagră.

Cei care trebuie să întrețină fantomatica elită sunt însă niște imitatori îndemnați să presteze obedienți pentru amuzamentul altora. Astfel se conturează imaginea unui popor abonat permanent la afirmația „capul plecat, sabia nu-l taie”. Conștiința colectivă, schingiuită de regimuri totalitare, nu a traversat încă perioada de convalescență și nici nu dă semne de însănătoșire.

Din când în când, telefonul sună, iar publicul devine martorul convorbirii dintre un fiu și tatăl sau, fost turnător. Toată lumea știe că ai fost turnător, dar dacă scoți o carte, poate se mai spală din păcate − cam așa ar suna rezumatul dialogului fragmentat dintre cei doi. Reminiscențele unei lumi asuprite încă mai apasă pe umeri, dar devine și un element care fascinează. Trecutul istoric este și marfă de comerț. Apar filme, cărți, documentare și oroarea unei generații se metamorfozează în material artistic autentic.

Umorul rămâne, în continuare, una dintre cele mai bune forme de supraviețuire și ne reamintește că, dincolo de soarta tragică, balcanicii au și un spirit latin pătimaș. Ni se face o prezentare a bărbatului balcanic, veșnic nemulțumit, veșnic neîndreptățit și gata oricând să dea unul sau mai multe pahare pe gât. El se întoarce întotdeauna la femeia din Balcani, cea care știe să-l oblojească, să-l pună pe picioare și mai ales să îndure corvoada conviețuirii.

Amestecul de globalizare și identitate națională rămâne ciorba favorită a culturii estice care aspiră mereu la altceva. Niciunde nu-i ca acasă, doar „dincolo”.

Încă de la începutul spectacolului ni se indică subtil că totul este o iluzie. Un personaj feminin cerne făină, trasând niște granițe care se pulverizează pe măsură ce spațiul de joc este umplut. Efemeritatea rămâne singurul adevăr constant în judecata la care se supun/sunt supuși oamenii, fie ei estici sau vestici.

Diana Katharina