Șpritz de vară

Îmi era dor de un spectacol de teatru care să îmi placă mie, dar să le placă și părinților mei. Nu, ei nu au fost în sală, dar sunt convins că „Grand Hostel Timișoara” ar putea să fie jucat cu mare succes peste tot în țară. Nu contează că nu înțelegi poantele cu pleșca sau nu știi străzile din orașul de pe Bega, nu te supără nici măcar faptul că tatăl tău nu a fost coleg de clasă cu Nicu Covaci. E suficient să înțelegi că la Grand Hotel Timișoara țuica e în bidon de 5 l și e cu pompiță și că Christine Cizmaș e recepționera care vorbește cu tine în cel mai degajat mod cu putință.

Spectacolul celor de la Auăleu e ca un șpriț de vară. Mă rog, ca mai multe șprițuri de vară, care, după mult râs și fervoare, te duc într-o zonă serioasă, lipsită de inhibiții, în care discuțiile sunt sincere și directe. Așadar, Christine Cizmaș interpretează proprietara unui hostel, un fel de turn Babel, în care își găsesc loc toți străinii: nemți, flamanzi, unguri, chinezi, englezi, francezi, sârbi, țigani, dar nu și români. Românii dorm pe izopren.

Suntem în 2023, iar Timișoara e capitală europeană, mândrie mare. Nicio problemă, atâta tot că, după o plimbare pe bulevard, francezul vine cu capul spart, neamțul cu ochiul umflat, unguroaica rămâne fără bicicletă, olandezul primește o amendă etc. Recepționera, o poliglotă desăvârșită, le traduce străinilor expresii românești, le recomandă restaurante, îi consolează în dragoste, râde de ei, ne tălmăcește din toate limbile și nu uită că suntem spectatori de teatru care am venit să ne simțim bine.

Christine Cizmaș e ca un militar, replicile ei sunt aruncate ca într-un meci de ping-pong, exprimând corporal același limbaj ca străinii cu identitate stereotipică pierduți prin Timișoara. Traducțiunile eronate, regionalismele, clișeele, subînțelesurile sunt inteligent prelucrate artistic, creându-ți senzația unei familiarități relaxante și îndepărtându-te de tot barocul unei arte cu A mare. Formalismul dispare, poți să comentezi în timpul spectacolului, Christine o să-ți răspundă, iar, dacă taci, sigur își găsește ea ceva să te întrebe.

Se prea poate să fiu prea speculativ, aducând commedia dell’arte în discuție, dar risc și de dragul atmosferei de aseară zicând că rolul acestui teatru codificat european era să preia poveștile oamenilor dintr-un sat, iar după câteva zile de meșterit să le prezinte acestora, prin intermediul unor caractere, problemele din societatea lor într-un mod comic, dar care să-i responsabilizeze în drumul spre casă. Cred că Auăleu ne-a spus în cel mai savuros mod „ce nu merge bine, ce incomodează” în comunitatea noastră (chiar dacă spectacolul s-a jucat la Iași și nu la Timișoara).

Mihai Gligan

Spectacole la Teatrul „Luceafărul” Iași »»»

Facebook Teatrul Luceafărul Iași »»»

Translate »