Și cum se mai luptau… ca niște fete

Poveștile spectacolului au fost de o tristețe covârșitoare. Cinci vieți din mahala ale căror destine șocau spectatorul, cântate burlesc, dansate lasciv și vesel și patetic. Prima poveste, despre nedreptatea nașterii în spitale, m-a șocat prin prisma similarității cu realitatea-mi proprie. Așa că m-am cufundat în spectacol cu entuziasm și frustrare renăscândă. A urmat o prostituată sexagenară (cu care nu m-am identificat deloc, parol) cu o experiență profesională ce depășea vârsta lui Isus. Apoi, istorisirea femeii rușinate și scârbite de propriul corp și de propria fiziologie, educată nu înspre acceptare și iubire, ci spre închidere și tabu, femeia umilită continuu de familie și de comunitate, de autorități, de medici, pacienți, de alte femei, iar în cele din urmă, lovitura finală, moartea pe patul de spital, pe cât de frecventă pe atât de dureroasă.

Corpul femeii rome este folosit continuu, de sine și de stăpânii/torționarii săi, pentru producție, (re)producere, spălat vasele, făcut mâncare, răzbunat frustrări – cu pumnii sau cu alte organe. Schingiuirea sa spirituală și fizică, abuzul îi sunt ursite încă din fragedă pruncie. La ultima poveste, de o intensitate sumbră, intercalată cu o melodie cel puțin suspectă, voci și râsete inocente și rânjeli machiavelice, m-am trezit lăcrămând în ritm de manele. Zi-le, Mărioara!

Carmen Tărniceru

Translate »