Spectacolul E adevărat, e adevărat, e adevărat! este semnalul de alarmă activat prin butoanele de panică ale unor întâmplări reale care s-au petrecut în secolul al XVII-lea. La Roma, în anul 1612, are loc procesul lui Agostino Tassi, în urma violării tinerei pictorițe Artemisia Gentileschi. Reconstruirea acestor întâmplări pe scenă, după mai bine de patru sute de ani, urmărește să convingă publicul că trecerea timpului nu este egală cu rezolvarea unor probleme ce implică raporturi de putere. Rămânând fidelă temei pe care această ediție de festival o propune, feminin-masculin, spectacolul este în totalitate pus în mișcare de trei actrițe (Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă și Florentina Țilea) care interpretează succesiv roluri diferite, inclusiv pe cele ale bărbaților. Mecanismul folosit pentru succesiunile de rol, pentru căderea la limită, dintr-un personaj într-altul, se produce prin formarea unui triunghi echilateral de către actrițe, printr-o rotire care schimbă rolul, povestea, perspectiva. Artemisia se luptă, în încercarea de a convinge o lume a bărbaților că abuzul a fost real, însă statutul de pictor la curtea Papei al lui Agostino Tassi tinde să înăbușe adevărul și dreptatea. Pictorița încearcă să-și revendice corpul, demnitatea și drepturile, însă este umilită și necrezută pentru faptul că este femeie. Interpretarea aduce aproape publicul, creându-i senzația că se află acolo în calitate de martor, că privește, aude, dar tace. Această intimitate a spațiului care așază scaunele cât mai aproape de actrițe dă sentimentul unei participări active. Personajele te privesc, îți fac semne, îți vorbesc. Poți observa cum ochii lui Agostino fierb sau cum suferința și disperarea acaparează întreg corpul Artemisiei. Poți vedea cum fiecare își livrează propria variantă de poveste doar pentru a se salva. Conectarea la această istorie este totală, fapt prelungit și prin dialogul post-spectacol cu cele trei actrițe – pentru care acest spectacol presupune și o formă de epuizare. Întrebările din public, răspunsurile, discuțiile libere și asumate au demonstrat încă o dată necesitatea aducerii pe scenă a unei astfel de teme, a unei povești reale, ca o modalitate de conștientizare a formelor de abuz suferite de femei și astăzi.

Denisa Grădinaru