Spectacolele lui Radu Afrim lucrează întotdeauna cu stop-cadre de conștiință, cu stări explorate în profunzime, cu imagini și monologuri care halucinează și produc transpuneri complete în trăirile personajelor. Acest lucru se întâmplă și cu Seaside Stories, un spectacol compus din frânturi de povești (care alcătuiesc un întreg), care se completează până când devin variante ale uneia și aceleiași experiențe: vara pe litoral. Valorificând texte ale unor scriitori contemporani, precum Simona Goșu, Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Tudor Ganea, Nicoleta Dabija, montarea caută să ilustreze istorii nespuse. Există o mișcare continuă, un flux-reflux al oamenilor, al plecărilor și al revenirilor, însă marea rămâne permanent acolo, cu pescărușii săi, cu doamna Lili și chioșcul „la aroganta”, cu mișcarea continuă a valurilor și ecourile bețiilor terminate spre dimineață. Începutul spectacolului este învăluit în zgomotele indiferente sau dureroase ale unui pescăruș – strigăte care anticipează un ton grav al poveștilor. Mai apoi toate personajele sunt aduse împreună, într-o atmosferă festivă, specifică plajelor românești, cu muzica ce nu se ratează în Vama Veche, cu Beatles, Abba, Omul cu șobolani, Nirvana și dedicațiile la „Radio Seaside Stories”. Ironiile fine din scenariu nu fac altceva decât să ridiculizeze polemici sau doar să ilustreze faptele ca atare. Gașca de tineri de pe plajă este privită ca o generație fără repere, pentru care muzica, sexul și cocaina întregesc experiența de la mare. Dezastrul anticipat de pescăruș își face simțită prezența. În spatele exuberanței, fiecare tânăr trece prin drame personale.
Seaside Stories este un puzzle de povești, toate petrecându-se în același loc unde visul și distrugerea se află la egală distanță. Marea rămâne prezentă pe tot parcursul spectacolului și poartă cu sine și liniștea, și pericolul. Invocată sau purtată în imagini și videoclipuri proiectate pe șase ecrane, aceasta pare a fi privită din spatele unei ferestre. Toate elementele conduc spre o călătorie impecabilă, aproape reală, iar materializarea lucrurilor și a stărilor este de-a dreptul originală. Totul se petrece la distanță, într-un trecut îndepărtat, însă atât de aproape de spectator, așa cum se întâmplă în povestea scrisă de Tudor Ganea, când avioanele de hârtie materializează accidentul aviatic suferit de tatăl lui Tudorel, unul dintre tinerii care cântă la chitară pe plajă. Disperarea și criza se accentuează în conștiința acestui personaj aflat în fața unui tată care tace din ce în ce mai mult, care a fost liniștit în fața morții. De ce nu alergi? Unde e panica?. Fascinant este cum fiecare poveste este dublată de gândurile celor care o trăiesc, cum monologurile ocupă un plan principal, iar acțiunea se desfășoară pe fundal. Din fiecare povestire valorificată rămân imagini puternice – impecabil impregnate pe retină –, care se bucură de o realizare vizuală fascinantă. De exemplu, din textul Simonei Goșu, ales din volumul Fragil, imaginea mâinilor mamei este insistent și atent construită. Mișcarea repetitivă, gesturile precise și blânde care însuflețesc obiectele atingerii, privirea fiicei, toate acestea oferă o frumusețe aproape inexplicabilă a unui ritual. Tragismul și frica unui înec prezente în acest fragment sunt continuate, mai apoi, de un umor pronunțat al povestirilor scrise de Dan Alexe și Marius Chivu, de un grotesc altoit pe fragilitatea vieții. Urmează un timp al seducțiilor, al construcțiilor verbale pseudo-elevate, fals prețioase, un timp al tentațiilor și al distrugerilor reciproce, al nevoii de încredere și de siguranță care lipsesc și pe care personajele încearcă să le obțină prin metode și credințe ce sunt departe de soluții credibile sau surse sigure. Textul Laviniei Mitu este adus în scenă ca un moment de maximă trăire și tensiune. Gândurile sunt profund interiorizate, fluxul conștiinței funcționează impecabil, „toate țipă, te avertizează”. Totul se întâmplă în oglindă, personajele se privesc față în față, proiectează drama relațiilor cu un celălalt. În această poveste, marea nu este iubită fără rest. Ea este mult prea obosită după cei patru ani, starea de saturație o epuizează. El tace și știe că orice ar face, ar putea să fie greșit. Bețiile devin dezgustătoare, „Stuf”-ul este un loc periculos, iar continuarea unei relații ar însemna ca fiecare să facă la nesfârșit, mereu nemulțumit și furios, ceea ce își dorește celălalt. Un alt ritual, însă de data aceasta unul al violenței, este construit în transpunerea poveștii lui Marius Chivu, La vulturul de mare cu peștele în gheare. Lovitura în gol, monologul celui încercuit, înfundăturile durerii, toate acestea alcătuiesc „coregrafia violenței”. Din textul Nicoletei Dabija rămâne o senzație apropiată, intimă a morții trăite și visate. Marea se întunecă, iar femeia cu părul negru se lasă ghidată de comenzile surorii moarte. Supunerea celui viu în fața celui mort este fascinant construită prin mișcările corpurilor care nu se pot împotrivi, dar care rămân într-o stare pe care numai moartea o poate insufla. Sufletul unui mort e foarte ușor de dus.
Poveștile se intersectează în puncte comune. Mai întâi este marea, iar mai apoi suferința și distrugerea. Personajele sunt blocate în propria minte, o minte care fixează la nesfârșit o stare, un obiect pentru care salvarea nu mai înseamnă decât marea, în fapt, o falsificare a soluțiilor. Deși impregnat de un comic care nu dă greș, de tendințe și trenduri contemporane, spectacolul Seaside Stories unește tristețile trăite și înecate pe plajă din mai multe vieți, dezastrele care pândesc în spatele fiecăreia dintre acestea, dezastrele care nasc alte dezastre. Radu Afrim aduce pe scenă o imagine completă, panoramică a sezonului estival, a tipologiilor care iubesc valurile, a distracțiilor inconștiente și salvatoare, a iubirilor de-o vară, iar în fața tuturor acestora nu poți decât să-ți găsești locul într-o poveste și s-o retrăiești ca și cum ar fi din nou a ta.
Denisa Grădinaru
