Nu știu cum au privit copiii spectacolul Pe bune, dar eu, ca adult în sală, am avut impresia că s-au angajat cu toții să-mi facă mie dimineața plăcută.  A fost despre adevăruri și minciuni, despre cele în care zbiară evidența, dar și despre cele dubioase, despre judecăți și prietenii, despre alb și negru și gri. A fost mișto cum o mână de actori a ținut sub un aproximativ control și atenție o hoardă de copii (și nu îi numesc doar observându-i numeric, erau cam dezlănțuiți). Protestatari de mici, hotărâți în slogane, rapid manipulați (aici nu mi-am dat seama cine era dumnezeul, unul dintre ei sau unul dintre actorii de pe scenă) întru scandare, copiii spectatori au intrat rapid în film, și-au dat cu părerea, au căzut de acord și au contrazis când era cazul și când nu, că deh, și adulții o fac. A fost un spectacol frumos, de dans contemporan presărat cu situări extreme, muzică live – synthuri, vioară, chitară, voce, povești și improvizație. O provocare pentru toți cei implicați. Bine condusă, cu implicare, cu filosofare, cu povești.

Carmen Tărniceru