Remarcabilă interpretarea lui Ionuț Caras într-un spectacol care obligă la o calibrare perfectă a stărilor și a senzațiilor, mai mult o punere în fața „adevărului” construit prin eforturile zilnice ale omului de a ordona, de a oferi sens curgerii pe care o numim viață. Pornind de la nuvelele pirandelliene Roaba și Suflul, one-man show-ul readuce în discuție problemele și marile întrebări ce răzbat timpul și rămân valide, în ciuda imposibilității găsirii unor soluții pentru acestea. Moartea, căutarea identității, frica de risipire sau criza provocată de conștientizarea unei inadecvări între sine și imaginea creată despre sine sunt aspecte ce conturează drama personajului. În spatele sobrietății unui avocat stă dorința gingașă de joacă (cu cățelușa sa), odată cu închiderea ușilor pentru clienți. Dincolo de nodul foarte strâns la cravată mocnește neastâmpărul de a umbla prin lume neținând cont de obligații, griji sau termene impuse. „Dacă într-adevăr nu eram eu acela?” Transpunerea vieții în sarcini mai mici sau mai mari, împlinirea propriului potențial în fața societății sau a familiei, frica de „viermuială” mobilizează în genere ființa umană, dar în același timp o îndepărtează de esența sa pură, nealterată. Când roaba este lăsată jos, povara dispare. Prin Suflul este descoperită puterea omului de anihilare, pe sine, dar și pe cei din jurul său. Dezlănțuirea unei epidemii printr-o simplă suflare îl face pe acesta să își dea seama de forța sa distructivă, iar alegerea de a face uz sau nu de ea vorbește realmente despre umanitatea sau lipsa ei din fiecare. Nu ideea de putere este cea primejdioasă, ci folosirea sa într-o manieră abuzivă și egoistă. Împletirea celor două nuvele pentru Oglinda neagră este o îmbinare reușită a imaginii despre nefericirea individului și sondarea adâncă a sinelui pentru o cunoașterea autentică.
Amalia Carciuc