Dacă nu l-ați urmărit până acum pe Florin Piersic Jr. pe scenă, aveți acum „O mie de motive” să o faceți și să vă îndrăgostiți de el. Spectacolul jucat aseară în cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, pe scena Teatrului „Luceafărul” Iași poate fi introdus lejer în categoria “a se administra alter-ego-ului delicat și emotiv”. O reprezentație pentru care cuvintele pretențioase ar fi de prisos. Avem în față un chip cald și o voce prietenoasă care ne spun o poveste incomodă despre depresie și anxietate și despre cum ele îți biciuiesc pielea de copil care rămâne însemnată pe viață.

Când mama unui copil de șapte ani decide să-l lase în spate și să se sinucidă, acesta începe să aștearnă pe hârtie o mie de motive pentru care merită să trăiești. Ce-i drept, eu la șapte ani nu aveam dileme de felul acesta, știam că pur și simplu merită. Lista capătă un rol permanent în spectacol, acela de martor al evoluției puștiului care se metamorfozează predictibil și ajunge mai târziu o reflectare a mamei lui. „O mie de cuvinte” este un poem minunat și naiv pe alocuri despre devenire și regăsire, despre micile pasiuni pe care le dezvoltăm obsesiv fără să ne pese de restul omenirii. Un poem cu care vei rezona, ținând în mână cartonașul pe care l-ai primit la intrarea în sală. Pe al meu scria „582. Să-ți citească cineva”. Unele lucruri de pe listă pot părea desprinse din filmele romantice de acum cincisprezece ani, dar auzindu-le vei tânji în secret la ele.

E frumos cum regizorul Horia Suru și Florin Piersic Jr. au reușit să creeze o conexiune public-actor deosebită și emoționantă, care te face să râzi cu tot sufletul, dar care la final ține morțiș să îți lase un nod în gât de amărăciune. Și toate astea pentru că zâmbetele nu fac decât să mascheze frica și apăsarea.

Din fericire, spectacolul nu va fi niciodată același și veți vedea de ce dacă îl prindeți cândva în viața asta. Aveți o mie de motive să o faceți.

Oana Ungureanu