În Lăptic, regizorii Bogdan Untilă și Adriana Bordeanu aduc în fața spectatorilor „jumătatea feminină” și „jumătatea masculină”, restrânse simbolic la un număr de 4 personaje pentru fiecare dintre cele două tabere ce poartă pecetea unor stereotipuri funcționale și adânc înrădăcinate în mentalul colectiv. În ciuda delimitării rigide între cele două părți, ilustrată prin împărțirea spectacolului în două planuri, cel al bărbaților, prinși în discuții despre puterea masculină sau despre metodele cele mai eficiente de cucerire a unei femei și cel al femeilor, cu spaimele legate de creșterea copiilor și cufundarea în ritualurile zilnice de îngrijire a propriului corp există o vizibilă raportare la celălalt.
Reprezentația se dovedește un colaj de scene menite să radiografieze psihologia bărbaților și a femeilor, demontând ideea că taberele sunt adverse, căci fricile în fața presiunii societății, frustrările și disputele interioare sunt în aceeași măsură valabile și reale. Cadrul este mai puțin important când vine vorba de demascarea clișeelor (întâlnite la tot pasul) despre comportamente, gesturi, limite atribuite fără drept de apel femeilor sau bărbaților. Spectacolul Lăptic pune în lumină felul în care vedem inevitabil și, uneori, incorect, femeia exclusiv în rolul de mamă, de cea care are grijă și pune întreaga lume în mișcare, pe când bărbatul are posibilitatea de a exista în afara universului paternității. Dacă a fi femeie echivalează mereu cu a fi mamă, a fi bărbat echivalează cu a fi liderul cu putere de dirijare a celor din jur, tulburat de căutarea dozajului perfect de sensibilitate. Nu doar absența vulnerabilității îi este reproșată, ci și manifestarea acesteia în relațiile cu femeia/femeile din viața sa, conturându-se astfel unul dintre paradoxurile pe care acesta le trăiește.
Mai mult o aglomerare de imagini cunoscute fiecăruia dintre noi decât desfășurarea unui fir narativ coerent și făcând apel la un umor savuros, Lăptic propune spectatorului scurte momente de conștientizare a tuturor așteptărilor construite în jurul genului: bărbații trebuie să ia cursuri de agățat, femeile concurează pentru titlul de cea mai bună mamă, bărbați au inventat duelul și orgoliul, femeile au remușcări când ies la cafea cu prietenele și îl lasă pe tată să se descurce singur cu copilul. Numele personajelor, de asemenea, nu reprezintă un punct de interes, pentru că, fără îndoială, situațiile trezesc un sentiment de familiaritate. Complicitățile nevinovate, glumele, încercarea de descifrare a codului opus glisează înspre evidenta nevoie de recunoaștere a unei zone fierbinți comune – cele două jumătăți sunt, în definitiv, părți ale aceluiași întreg, completându-se, armonizându-se, dar niciodată înțelegându-se pe deplin.
Amalia Carciuc
