Hai s-o iertăm pe Cenușăreasa

Ponosită, umilită, îmbrâncită, dar recompensată spre final pentru că a acceptat cu tărie și demnitate (?) toate astea. Recompensată cum? Nu, nu cu vreo excursie în locuri exotice, nici cu o carte fină, nici măcar cu ceva dulce. Primește în schimb o rochie superbă și o caleașcă de vis (nu fără reguli, să nu uite unde îi este locul), iar la bal, iubirea încăpățânată a prințului care pare că va ține până la primul rid. Măcar! Dar asta nu contează, e în afara poveștii.

Așa o știu pe Cenușăreasa de când eram mică. Și nu am pățit nimic. Nu am ajuns ca ea (în totalitate), nu mi-a traumatizat copilăria, asta e ceva ce doar părinții pot, în general, face pentru copiii lor. Așa a fost și Cenușăreasa din spectacolul omonim, montat la Teatrul Republican de Păpuși „Licurici” din Chișinău. Clasica obidită alături de surorile cele rele și o Peg Bundy pe post de mamă-vitregă, cu o oglindă ce te ducea cu gândul la o altă poveste, dar care se potrivea atât de bine. În plus, a mai primit un tată absent în general sau pasiv, în cazul rarei sale prezențe.

Lăsând la o parte povestea în sine, spectacolul a fost bine realizat. Decorul, punerea în scenă, jocul actorilor, păpușile splendide și bucuria de pe scenă m-au inspirat. Elementele surpriză presărate pe parcurs și micile detalii care te fac să zâmbești mi-au arătat că mă pot bucura de un spectacol și când are o poveste care mă calcă pe pantof.

Carmen Tărniceru

Translate »