Complementul circumstanțial de loc răspunde la întrebarea „unde?”, complementul circumstanțial de timp răspunde la întrebarea „când?”, complementul circumstanțial de mod răspunde la întrebarea „cum?” complementul circumstanţial de cauză răspunde la întrebarea „din ce cauză?”, complementul circumstanțial de scop, răspunde la întrebarea „cu ce scop?”. Lecţia de gramatică ne este oferită de regizoarea Gianina Cărbunariu, care transformă această ramură a lingvisticii într-un coşmar al libertăţii individuale şi colective.
Spectacolul ne plasează în anul 1981, când un elev din Botoşani, Mugur Călinescu, inspirat de vocile postului de radio Europa Liberă începe să scrie cu creta pe panourile care înconjoară un şantier, însemnări instigatoare. Este prins de poliţie şi anchetat. Acțiunii alternează între un ritm alert şi momente de respiro, care au rolul de a activa memoria colectivă.
Proiectarea repetitivă a însemnărilor tânărului pe podea, pe perete, pe tavan şi mai ales pe corpul personajelor îţi fixează pe retină violenţa adevărului abnegat. Senzaţia că tu poţi fi următorul peste care sunt aşternute literele acuzatoare devine sufocantă. Gândul că eşti transformat în martor începe să te înghiontească, să-ţi ocupe mintea. Libertatea ta devine libertatea celor care dictează cursul întâmplărilor, a celor care deţin fabrica de adevăruri.
Este fascinant să realizezi cât de simplu pot fi răstălmăcite cuvintele atunci când piedestalul se transformă în eşafod şi invers. Actorii (Gabriel Răuţă, Alexandru Potoceanu, Mihai Smarandache) sunt când martori, când acuzatori, oscilând printr-un joc actoricesc desăvârşit între supunere şi condamnare.
Mama, interpretată de Cătălina Mustaţă, rămâne singurul personaj stabil care poartă în sine o întreagă societate condamnată expresiei „capul tăiat sabia nu-l taie”.
Supravegherea elevului de către Securitate devine totodată şi supravegherea publicului. Spectacolul implică camere de filmat care îţi dau senzaţia că te afli sub lupă. Sala de spectacol se transformă într-un câmp de luptă unde spaţiul public şi cel privat capătă un aspect bolnăvicios.
Mugur Călinescu, interpretat de Silvian Vâlcu, devine copilul care exclamă în gura mare că hainele cele noi ale împăratului nu există. În timp ce frica triumfă în grumazul majorităţii, copilul naiv arată cu degetul spre evidentul ignorat în masă. Reabilitarea huliganului este realizată cu succes de către cei abilităţi, însă rezolvarea regizorală a acestui „triumf” arată consecinţele unei supuneri contra naturii. Tânărul îşi spune textul sărind pe o saltea gonflabilă, devenind astfel o marionetă fără ațe care, deşi se aliniază dinamicii fabricate, cedează sub greutatea mecanismului defectuos. Mugur Călinescu moare de leucemie în 1985.
Gianina Cărbunariu lucrează cu documente ready-made care conferă autenticitate spectacolului, reactivând trecutul. Conectarea la cazul real din anii ‘80 reprezintă un proces de chestionare a realităţii, care scoate la iveală o laşitate majoritară înghiţită de un curaj singular. Unde, când, cum, din ce cauză, şi cu ce scop sunt întrebări ale căror răspunsuri se regăsesc în spectacolul Tipografic Majuscul, revelând gramatica unei epoci dominate de frică şi limite.
Diana Katharina
