Sub vălul unui activism exacerbat feminist care sprijină comunitatea queer și minoritatea romă, Giuvlipen București este, de fapt, un teatru pentru toți, pentru orice individ (alb, negru, roșu, galben) ajuns la maturitate și copleșit de trecutul, prezentul și sumbrul viitor ce (pare că) îl așteaptă. Într-o lume în care lupta este la fel de acerbă pentru o idee ca pentru un vas de terci, diferitul este răstignit înainte de a fi văzut, că de cunoscut nici nu poate fi vorba. Personajele din Sexodrom ne deschid o lume a celuilalt, a barbarului de care îți este frică, pe care îl aștepți tremurând până la epuizare, când pornești chiar tu în căutarea lui pentru a-l distruge.

E un spectacol atât de curajos, încât îți vine să schimbi programul sau să te lepezi de ce ești, de educație, nație, familie, vârstă, sex. Și să șoptești defensiv: eu nu, eu nu. Spectacolul te acuză, se uită urât la tine, te biciuiește și te așază frumos la locul tău minuscul din univers. Cu tot cu Facebook-ul tău plin de copii albi care fac caca la oliță!

Și totuși, l-am simțit ca pe un spectacol vesel, plin de speranță, ce debordează de bucuria jocului. Lumina din ochii actrițelor/actorilor era vie și jucăușă. Vocea, în ton cu sufletul. Frânt, dar neînvins! Căci în viață e ca la teatru: după ce te distrează, te dărâmă și te copleșește, te ridici și aplauzi cu frenezie!

Carmen Tărniceru