Gardenia lui Zoltán Balázs se aseamănă cu un escape room din care ai șanse minime de evadare. Personajele sunt captive într-o istorie repetitivă care își schimbă decorul, dar nu și deznodământul. Există oare o posibilitate de a găsi ieșirea? De a păcăli regulile ce trebuie urmate, dar care se dovedesc a fi capcane?

Patru femei conectate prin sânge și istorie acționează ca niște hibride ce repetă instrucțiunile creatorilor: se mișcă, vorbesc, execută, interacționează, dar par să nu aibă putere de decizie, sunt rigide din punct de vedere emoțional și lipsite de liberul arbitru. Prototipuri abandonate, ele se lasă în voia sorții ca într-un fel de ruletă necâștigătoare ce se învârte în gol fără oprire. Martori ai experimentului ascultăm poveștile, identificăm erorile și scurtcircuitele, observăm cum inerția preia pe rând frâiele vieții mamei, bunicii, fiicei, nepoatei. Suntem în fața unei încercări socio-fantastice în care șoarecii din roată sunt înlocuiți de femei ce se învârt în jurul unor structuri metalice oscilând între planul orizontal și vertical al spațiului de joc, timp în care execută acțiuni ce par uneori golite de sens. Aceste micro gesturisugerează subtil că, indiferent de ceea ce fac personajele și unde se situează ele, șablonul predefinit cu greu poate fi evitat. Poveștile celor patru, denumite generic Femeia I, Femeia II, Femeia III, Femeia IV, sunt întrerupte destul de frecvent de arii de operă pe care femeile le mimează sub forma unui playback sincron. A fost subliniat în repetate rânduri printre spectatori faptul că nu toată lumea cunoaște aceste compoziții și că poate ar fi fost necesară o traducere pentru a înțelege puntea dintre muzică și poveste. Acest aspect pare însă un element voit al acestui ansamblu pe care îl propune Zoltán Balázs. Dacă am fi cunoscut și înțeles pe deplin aceste arii, s-ar fi schimbat ceva? Nevoia de a înțelege a publicului începe să semene cu cea a personajelor. Spectatorii devin așadar, involuntar, parte din acest proces experimental în care dorința acută de a pricepe rânduiala lumii rămâne nesatisfăcută, atât pentru personajele aflate pe scenă, cât și pentru cei din public. De asemenea, am citit că aceste arii ale muzicii clasice ar fragmenta latura emoțională, dar emoțiile sunt departe de a fi o miză. Spectacolul nu urmărește dimensiunea sentimentală pe care pariază textul, ci rigiditatea umană ce intervine de cele mai multe ori atunci când obosim și refuzăm să ne mai urlăm necazul în gura mare, în speranța că ne aude cineva.Gardenia, așa cum este ea construită aici, depășește dimensiunea tragicului transmis din generație în generație și devine un experiment al societății actuale. O imagine gălbuie a unei lumi amorțite de tehnologie, obsedată de a înțelege și departe de a decide încotro se îndreaptă viața.

Diana Katharina