Fericirea de a primi timp

Am mai văzut în edițiile trecute de FITPTI două spectacole ale Teatrului Municipal „Matei Vișniec” din Suceava, care mi-au plăcut îngrozitor de mult. Acum, după al treilea, mă pot declara fanul lor oficial numărul cât o fi. Că bănuiesc că primele sute de poziții sunt ocupate. Și de adulți, și de copii.

Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama este de o frumusețe copleșitoare. Intri spectator neutru și ieși personaj implicat. Dovadă și adolescenții din spatele meu, tot rândul 28, care și-au abandonat la un moment dat telefoanele mobile. E un spectacol care te prinde-n mrejele lui, e de o tristețe apăsătoare pentru adulții care cunosc drama de la care pornește, și de o veselie ce acaparează pe toată lumea. Povestea e colorată, dulce, animată și înduioșătoare ca sufletele a trei copii lăsați acasă de părinții plecați la muncă în Italia. Copii care au înțeles prematur că nu cadourile sunt cele care aduc fericirea. Că, de fapt, să nu primești nimic, înseamnă să primești TOTUL. Că timpul e darul cel mai de preț. Cum să înțelegi asta la 5 ani? Cum?!

Un spectacol presărat cu muzică live cântată bine și asimilată minunat, care îți frânge inima și ți-o recompune cu speranță. Actori care interpretează cu naturalețe. O bunicuță bună-rea ce trage din veșnica-i țigară electronică, un extraterestru îmbrăcat într-un morphosuit roșu, care aduce, foarte inspirat a Spiderman, cu un tonus de semi-adult zglobiu și sensibil, o pisică și un cățel ce animă povestea pe alocuri. Câteva sute de copii voioși  în sală și eu, o doamnă bine spre 40… cu ochii mari și umezi. Nu mă mai faceți să plâng la teatru! Sau, în definitiv, de ce nu?

Carmen Tărniceru

Translate »