Ați fost măcar o dată-n viață blocați în pielea unui nehotărât care nu știe dacă la finalul unui spectacol ca „Eine Kleine Nachtmusik” să privească în ochii actorului, încercând să-i deslușească măcar ultima replică rostită sau dacă să lase privirea în jos rușinat, în timp ce aplaudă în încercarea de a-și sufoca toate întrebările. E bine, cel puțin, că măcar nu veți rămâne singurul cu îndoieli după ce luminile se sting și scena se golește.

Sâmbătă seara, publicul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr de la Iași a avut parte de o demonstrație ca la carte de ars scaenica.  Dacă de-a lungul istoriei noastre s-au tot descris prin cărți Homo neanderthalensis ori Homo erectus, cu tot felul de atribute care îi situau în spațiu și timp, atributul cel mai just pentru personajul interpretat de Lari Giorgescu ar fi de Homo theatralis. Un om, un spirit de artist, poate chiar o iluzie.

Să găsești un răspuns obiectiv la toate întrebările pe care ți le pune spectacolul în sine e dificil. După mine, fiecărui om spectacolul i se revelează cu câte un înțeles distinct, la fel cum lumina care trece printr-o prismă se descompune în cele șapte culori, la fel de distincte.

Avem sub lupă un spectacol de teatru-dans foarte bine închegat, aproape ca o poezie cu vers alb. Personajul își dispută cu sine însuși libertatea, disperarea și dragostea. Întocmai pe felul în care mișcările dulci te poartă pe cele mai înalte și fremătate note ale lui Mozart mizează cel mai mult regizorul-coregraf, Gigi Căciuleanu. Senzațiile, fie ele auditive sau vizuale, sunt cele mai importante detalii care îți răpesc pentru o secundă mintea de la versurile întortocheate pe care Lari Giorgescu le rostește apăsat.

„Eine Kleine Nachtmusik” e ca un volum de Proust, dens, melodios și descifrabil numai pe jumătate.

Oana Ungureanu