Duminică, după ce am „odihnit” toate gândurile și după ce m-am detașat emoțional de spectacole și de cuvinte pline de înțeles, m-am echipat și, pe vremea aia ploioasă, am fugit la spectacolul „MAL/PRAXIS”, despre care recunosc că nu știam prea multe. De cele mai multe ori, îmi place să las lucrurile să mă surprindă, evenimentele să mă pătrundă și, după, să le disec.

Am intrat în sala mare a Teatrului Luceafărul și, încă de la intrare, m-a izbit mirosul de salon de cosmetică. Când colo, scena era amenajată ca un salon cu masaj și coafor. Pe scenă, șapte actori: șase femei și un bărbat. Pe rând, fiecare a avut șansa să contureze perspectiva proprie asupra unui subiect, lăsându-și amprenta în discuții și creionându-și suficient de bine personalitatea, astfel încât noi să știm ceva minim despre mentalitatea personajului.

Discuțiile s-au învârtit la început în jurul unor subiecte mici, lipsite de importanță (despre sutiene, chiloții care nu lasă urmele să fie văzute prin rochie). Apoi s-a trecut la cele ce mai delicate, care implică o părere exprimată mai vehemaent în subiecte ce vizează solidaritatea între femei sau definirea unei relației deschise. Dacă primele subiecte se dezbăteau pe un ton normal, celelalte au implicat certuri, tensiuni și, pe alocuri, implicarea percepției comunității. Trebuie să vă spun că evoluția acestor discuții a putut fi urmărită și pe expresia spectatorilor care treceau de la zâmbet la râs copios.

Ceea ce m-a frapat încă de la început, și m-a făcut să gust parțial absurditatea unor probleme ilustrate în subiectele mici, a fost o aducere în discuții despre copilul unei colege de-a lor care trebuia să fie operat pentru a treisprezecea oară. Rapid gândul mi-a zburat la un caz pe care l-am urmărit cu mare interes, care m-a înfuriat atât de tare, încât m-a făcut să tremur. Am scos agenda și am trecut încă un detaliu specificat în spectacol, trecând numele doctorului cu semnul întrebării. Deznodământul e unul tragic, copila murind pe masa de operații. Actrița, cu ale cărei reacții m-am identificat în mare parte din situații, s-a-ntors către sală și a țipat: „a fost un experiment!”. Ochii mi s-au umplut de lacrimi și pielea mi s-a buburuzat. A redat și câteva din spusele doctorului. Astfel, semnul întrebării din agendă, trecut în dreptul doctorului, s-a transformat într-unul de exclamare.

Spectacolul se-ncheie în aplauzele puternice ale spectatorilor, cu emoție în ochii artiștilor și cu o reverență rapidă a regizorului.

Spectacolul „MAL/PRAXIS” este a treia parte a trilogiei cîtdedepartesuntemdepeșteriledincareamieșit?, în regia lui Bogdan Georgescu, regizor-dramaturg. Prima parte, „Antisocial”, vorbește despre Prestigiu, a doua, „#Minor”, despre Prostie și a treia, „MAL/PRAXIS”, despre putere.

Scandalul, cu doctorul despre care se vorbește în spectacol, l-am putut urmări datorită îndârjirii și dedicației unei jurnaliste independente (Luiza Vasiliu), față de care am tot respectul. Înainte sau după spectacol, eu aș recomanda lecturarea articolelor, chiar și urmărirea conferinței de presă cu doctorul în cauză. Eu sunt foarte atașată de comunitățile jurnaliștilor independenți. Îndemn mereu prietenii și familia să citească articolele, reportajele și investigațiile lor.

Cristina Blaga, actrița despre care vă vorbeam mai sus, cu al cărui rol m-am identificat în mare pe parcursul piesei, a fost foarte amabilă și a discutat cu mine despre piese și importanța lor. Ea mi-a explicat, mai pe îndelete, unde este mal praxisul în piesă. Mi-a vorbit despre echilibrul pe care îl dă spațiul în care se desfășoară spectacolul – salonul de cosmetică.

I-am spus și ei că nu e ca și când aveam nevoie de o confirmare pentru gravitatea situației existente, însă odată strigate cuvintele („A fost un experiment!”) a fost la fel de dureros ca bătutul cuielor într-un coșgiuc.

Nu mi-am putut reveni în seara respectivă și nici a doua zi. M-am gândit la corupția care zace în dosare și la persoanele judecate care nu mai ajung după gratii. La durerea cu care mulți oameni trebuie să trăiască pentru că nimic nu mai pare că are rezolvare în astfel de situații. La furia care zace în mulți dintre noi. La unirea sau divizarea noastră ca populație.

Spectacolul ridică multe semne de întrebare despre societatea în care trăim și modul în care noi reușim să acționăm. Sper totuşi ca, astfel de spectacole, să trezească o emoție atât de puternică în oameni, încât mobilizarea pentru găsirea unor soluții chiar să dea roade.

Nu pot descrie în cuvinte sentimentul pe care-l ai atunci când descoperi un asemenea spectacol. În încercarea de a găsi un cuvânt, o expresie, totul pare clișeic, mic și nesemnificativ.

Rămân totuși la simplul și sincerul mulțumesc!

Cu gândul la o societate mai bună, la niște oameni mai drepți, la mai multă solidaritate, înțelegere și empatie,

Alexandra Popa