Răul continuă să își producă efectele în întunericul internetului.

Îmi este greu să scriu despre un spectacol atât de zguduitor, mai ales când pune în oglindă un subiect pe care, oricât de mult am încerca să-l ignorăm, să-l minimalizăm sau să ne prefacem că nu ne afectează direct, el există. Deșteptarea ne aduce fără absolut niciun menajament față în față cu o realitate pe cât de prezentă, pe atât de dureroasă — ne scufundă într-o lume guvernată de o presiune nevăzută, dar care mocnește în sufletele (și în telefoanele) fiecăruia dintre adolescenți: obsesia validării, teama paralizantă de a fi respins și criticat – în special pentru aspectul fizic. În esență, o „dictatură” a imaginii perfecte, în care fiecare fotografie postată este atent analizată, apreciată sau disecată – fie pe contul de bârfe al liceului, fie în grupurile de pe Instagram.

În mijlocul acestei lumi o găsim pe Amalia, o elevă al cărei parcurs academic excepțional ajunge să se transforme într-un coșmar ce îi pune în pericol viitorul. Ceea ce ar fi trebuit să fie un moment de glorie – calificarea la etapa națională a olimpiadei de limba română – devine, printr-o răsturnare brutală a realității, declanșatorul unei situații de o cruzime copleșitoare. O imagine compromițătoare și fabricată se multiplică necontrolat pe ecranele colegilor, meritele Amaliei ajungând îngropate sub un morman de râsete, etichete și agresiuni verbale.

Totul se reduce rapid la un lanț nesfârșit de jigniri, acuzații și porecle aruncate fie asupra ei, fie asupra celor bănuiți de lansarea imaginii, iar fiecare reacție scăpată de sub control face noi victime colaterale: Bogdan ajunge pe lista neagră după o glumă proastă despre fapta respectivă, făcută într-un apel privat cu cei mai buni prieteni (apel înregistrat pe ascuns și distribuit mai departe de unul dintre ei), Amalia este prinsă la mijloc, măcinată de o rușine paralizantă și de teama că viața ei s-a terminat, în timp ce părinții (afectați de propriul divorț) se dovedesc complet incapabili să gestioneze o asemenea criză. Bogdan este transformat peste noapte în vinovat. Bianca, la rândul ei, e gata să-și asume întreaga vină doar pentru a proteja pe cineva drag. Deasupra tuturor planează figura profesorilor, care se limitează la declarații despre viitoare anchete interne, deși sunt depășiți total de tehnologie și nu au nicio idee despre cum funcționează un deepfake. La baza acestei tragedii rămân colegii și prietenii, pentru care întreaga suferință a celor implicați nu este altceva decât cel mai nou și mai savuros subiect de bârfă.

Finalul lasă în urmă un gust dulce-amărui, aducând o concluzie pe cât de neașteptată, pe atât de realistă. Suferința comună și marginalizarea la care sunt supuși ajung să-i apropie pe Amalia și Bogdan, spectacolul încheindu-se cu o poveste de dragoste născută din mijlocul dărâmăturilor. Pe de altă parte, dincolo de zidurile școlii și de împăcarea dintre ei, răul continuă să își producă efectele în întunericul internetului. Apar noi și noi imagini falsificate pe platforme obscure cu adolescenta, sub porecla „Șosețica”, alături de comentarii degradante din partea unor străini anonimi.

Un rol esențial în impactul spectacolului îl are jocul actorilor. Alegerea ca liceenii să fie jucați chiar de o trupă de adolescenți oferă autenticitate, iar limbajul, reacțiile și gesturile lor sunt foarte apropiate de cele ale generației noastre. În plus, spectacolul părăsește cadrul tradițional al scenei și se mută printre noi: actorii stau conectați direct cu publicul, chiar printre și pe scaune, în timp ce conversațiile lor din mediul online sunt proiectate pe ecran.

În ansamblu, Deșteptarea ne obligă să plonjăm fără filtre în realitatea dură a adolescenței contemporane – o etapă în care, în spatele fiecărei fotografii afișate pe ecrane, se ascund căutări nesfârșite ale unghiului perfect și o nevoie uriașă de acceptare. Spectacolul devine un avertisment despre puterea distructivă a fiecărui gest scăpat în mediul online: o reacție impulsivă, un comentariu aruncat în grabă sau o distribuire necugetată pot spulbera echilibrul unui om. Lumea digitală încetează să mai fie un simplu spațiu al socializării și al conectării, transformându-se într-un univers toxic și periculos, unde fiecare click sau distribuire poate contorsiona destinul unui om, iar izolarea devine prețul plătit într-o societate care a învățat să judece totul, dar nu mai știe să protejeze pe nimeni. (Ingrid Tudose)

Cum mai recunoști ce este adevărat atunci când o imagine falsă arată suficient de real încât ceilalți să creadă în ea? Cum îți dai seama ce simte cineva atunci când ceea ce spune în fața ta este diferit de ceea ce spune când rămâne singur?

Deșteptarea ne-a făcut să ne gândim, mai mult decât la orice altceva, la cât de greu a devenit să separăm ceea ce este adevărat de ceea ce doar arată ca adevărul. Nu este atât un avertisment despre inteligența artificială, ci o modalitate de a ne pune constant în situația de a privi două versiuni ale aceleiași realități și de a ne întreba care dintre ele este cea autentică. De aceea, pentru noi, „deșteptarea” este chiar momentul când spectatorul începe să se trezească din impresia că privește o poveste care îi aparține altcuiva. La început o vedem pe Amalia ca pe o adolescentă aflată într-o situație extremă. Pe parcurs însă apar lucruri pe care le recunoaștem fără să fie nevoie să ni le explice cineva. Grupurile de mesaje, glumele despre profesori, frații mai mici care intră peste tine exact când nu ai chef de nimeni, părinții care încearcă să înțeleagă ce se întâmplă sunt lumea noastră. Nu doar Amalia este singura care trebuie să se „trezească”, noi înșine ajungem să ne dăm seama că totul e despre noi, că e și povestea mea (o observație recurentă pe parcursul reprezentației și un avertisment).

Așadar, e prea puțin să vorbim despre Deșteptarea ca despre povestea unei olimpice căreia i se întâmplă ceva teribil. Amalia este doar unul dintre punctele prin care spectacolul ne lasă să privim lumea aceasta. Bogdan are propriile conflicte, propriile lucruri pe care nu le spune. La fel, Bianca, Alex, Cosmin. Colegii lor reacționează diferit. Părinții au propriile limite. Profesorii încearcă să intervină, dar nu par cu adevărat interesați. Fiecare aduce cu el o altă problemă. Spectacolul nu e despre un caz, ci despre o situație de viață care implică multiple perspective.

Ni s-au părut interesante momentele în care adolescenții vorbesc cu adulții. Amalia ajunge la psiholog, dar ceea ce spune acolo nu este același lucru cu ceea ce spune după ce se întoarce spre public. În fața psihologului există o versiune a ei, în fața noastră apare alta. Nu pentru că una dintre ele ar fi falsă, ci pentru că adolescentul își filtrează cuvintele atunci când vorbește cu un adult despre lucruri pe care nici lui nu îi este ușor să le spună. La Bogdan se întâmplă ceva asemănător: și el are o parte pe care ceilalți o văd și una pe care spectatorul ajunge să o cunoască. Se arată astfel diferența dintre ceea ce spunem și ceea ce gândim. De aici și felul diferit în care adolescenții și adulții încearcă să rezolve situația. Părinții caută o soluție, vor restabilirea „ordinii” în termenii pe care ei îi cunosc, în timp ce adolescenții nu trăiesc situația din afară, sunt în mijlocul ei și nu vor în primul rând o soluție, ci să fie ascultați fără să li se spună imediat ce trebuie să facă.

Replica Nu m-a durut nici palma, nu m-a durut nici că m-a făcut curvă atât de tare cât m-a durut că mi-a smuls telefonul din mână; în acel moment putea la fel de bine să-mi smulgă inima din piept spune totul despre felul în care gândește și simte un adolescent. Pentru el, în telefon se află o parte din viața sa. Nu este totul (deși așa pare în cazul Amaliei și al colegilor ei), dar este un spațiu personal în care există conversații, oameni, imagini și lucruri pe care nu le arată tuturor. Pentru a ne înțelege, poate ar fi indicat ca toți adulții din jur să aibă în vedere și o altă replică: Corpul meu e mai mult în imagine, nu aici cu mine – fiindcă, deși noi suntem aici, oamenii reacționează nu la prezența noastră, ci la imaginea livrată pe ecrane.

Întrebările despre cum mai recunoști ce este adevărat atunci când o imagine falsă arată suficient de real încât ceilalți să creadă în ea, respectiv, cum îți dai seama ce simte cineva atunci când ceea ce spune în fața ta este diferit de ceea ce spune când rămâne singur nu au răspunsuri, iar spectacolul nu vrea să rezolve „problemele adolescenților”, ci doar să atragă atenția asupra vulnerabilității în mediul virtual. (Irina Ostafi și Antonia Onofrei)

În spatele ecranelor sunt oameni, nu imagini, de aceea e nevoie să ne vedem din nou unii pe alții dincolo de versiuni fabricate ale noastre

Deșteptarea nu este genul de spectacol pe care îl privești de la distanță. Nu îți oferă siguranța unui scaun din public și a unei scene aflate în fața ta. Îți intră în spațiul personal, intim, în telefon, în conversațiile pe care le recunoști și, uneori, în lucrurile despre care ai prefera să nu vorbești. Am ieșit din sală cu sentimentul că tocmai văzusem una dintre cele mai autentice forme de viață/artă la care am fost vreodată martor pentru că reușește să surprindă o realitate pe care noi, adolescenții, o trăim deja.

Primul aspect care m-a impresionat a fost tocmai lipsa unei scene în sensul obișnuit al cuvântului. Actorii nu sunt așezați în fața noastră, separați de public, ei sunt printre noi. Îi vezi aproape, îi auzi din locuri diferite, îi descoperi în spațiul în care tu însuți ai venit să privești. În locul decorului există telefoane, camere, un ecran și fluxuri de imagini care transformă sala într-un spațiu digital. Spectacolul nu imită internetul, îl aduce printre noi. Telefonul devine chiar spațiul „spațiul” în care se întâmplă lucrurile. Mesajele, reacțiile, imaginile, glumele, ironiile și comentariile ajung să aibă aceeași greutate ca prezența fizică a personajelor, uneori chiar într-o mai mare măsură. Pentru că, în lumea noastră, a adolescenților, o imagine distribuită într-o secundă poate avea urmări mult mai mari decât o conversație purtată față în față.

Spectacolul reușește să vorbească despre lumea adolescenților fără să o explice din perspectiva adultului. Nu există senzația că cineva a încercat să traducă internetul pentru noi. Limbajul, ritmul, reacțiile par să vină din aceeași lume în care trăim zi de zi, ceea ce conferă autenticitate. Nu ni se livrează ceva, suntem lăsați să participăm direct și să trăim întâmplarea fiindcă recunoaștem rapid lumea care ni se propune. De asemenea, felul în care este gândit obligă la micșorarea distanței dintre generații. Adulții intră într-o lume care pare uneori absurdă, rapidă și greu de urmărit. Pentru noi însă, este ceva firesc. Acolo ne întâlnim prietenii, acolo ne certăm, acolo râdem, acolo ne construim imaginea și, uneori, tot acolo o pierdem.

Spectacolul îi invită pe adulți să intre în acest spațiu fără a avea prejudecăți și îi obligă pe adolescenți să privească dincolo de propria perspectivă, să vadă ce se întâmplă atunci când părinții încearcă să înțeleagă ceva ce nu au trăit în aceeași formă. Faptul că unii dintre actori joacă alături de părinții lor reali adaugă o tensiune suplimentară. Legătura dintre părinte și copil nu mai este doar o relație interpretată, jucată, „prefăcută”, există în spatele ei o relație reală. În anumite momente ai impresia că nu mai privești „o scenă”, ci o conversație pe care ai putea să o auzi în orice familie. Diferența dintre actor și spectator, dintre realitate și joc începe să se estompeze, însă cea dintre părinte și copil nu se rezolvă și nu devine brusc una ideală.

Faptul că adolescenții rămân printre spectatori este și el esențial. De vreme ce nu sunt „pe scenă”, ci „în viață”, convenția nu mai e necesară. Abia în final cei Amalia și Bogdan se întâlnesc. Atunci ies din viața virtuală și pășesc în cea reală, fiind foarte departe de imaginile livrate despre ei până atunci: sunt stângaci, timizi, timorați. După tot ceea ce am văzut pe ecrane, în mesaje și în imagini, apropierea fizică devine aproape neașteptată. Pentru câteva clipe, lumea digitală dispare și rămân doi puști îndrăgostiți.

Așadar, Deșteptarea depășește tema bullyingului sau a inteligenței artificiale, vorbind despre imagine, despre rușine, despre nevoia de validare, despre responsabilitate. Cine răspunde pentru ceea ce se întâmplă într-un grup în care fiecare spune că doar a trimis mai departe, doar a făcut o glumă, doar a dat un like, doar a privit? Spectacolul pune degetul pe o problemă care se formează din zeci de gesturi mici, din tăceri, reacții și, uneori, din lipsa unei reacții, nemaiputând fi apoi controlată.

Deșteptarea mi-a plăcut fiindcă arată cum suntem atunci când râdem, când ne ascundem în spatele unui ecran, când ne ironizăm profesorii, când ne enervăm părinții, când ne este rușine, când ne îndrăgostim, când ne este frică și când avem impresia că nimeni nu înțelege ce ni se întâmplă. Și ne obligă să ne amintim că în spatele ecranelor sunt oameni, nu imagini, de aceea e nevoie să ne vedem din nou unii pe alții dincolo de versiunile fabricate ale noastre. (Emanuel Găină)

Cât de ușor putem ajunge să nu mai înțelegem realitatea celuilalt.

În zilele noastre, diferențele dintre adolescenți și părinții lor sunt din ce în ce mai ușor de observat. Fiecare generație a crescut în condiții diferite, iar acest lucru le-a influențat felul de a gândi, de a comunica și de a privi problemele. În Deșteptarea, sunt prezentate situații reale prin care un adolescent poate trece, dar și modul în care adulții aleg să reacționeze la acestea.

Am conștientizat mai bine modul în care adulții ne percep lumea și nu reușesc să ne înțeleagă pe deplin, motiv pentru care ajungem să îi judecăm prea repede și să ne convingem că nu putem fi înțeleși așa cum ne-am dori. Ceea ce pentru generația Z reprezintă o realitate cât se poate de adevărată, adică limbajul specific și nonconformist, construiește o barieră de comunicare care poate fi depășită doar dacă adultul este dispus să învețe cum arată de fapt lumea copilului său. Personajul Amaliei mi-a atras cel mai mult atenția. Anastasia Vicoveanu reușește să transmită foarte bine schimbarea personajului, de la o adolescentă preocupată de școală și de performanță la cineva care ajunge să fie copleșit de ceea ce se întâmplă în jurul ei. Mi s-a părut important că nu trebuie să spună mereu direct ce simte, pentru că anumite lucruri se înțeleg din atitudine, din ton și din felul în care reacționează raportându-se la ceilalți. Chiar această sfială face personajul mai credibil, pentru că și în realitate un adolescent nu spune întotdeauna imediat ceea ce îl afectează. Relația Amaliei cu părinții mi s-a părut realistă și plauzibilă, căci fata nu ajunge în conflict cu aceștia pentru că nu îi iubește sau pentru că nu îi respectă, ci fiindcă simte că ei nu pot înțelege complet lumea în care trăiește. Pentru ea, ceea ce se întâmplă în mediul online are consecințe foarte reale. Părinții, neavând aceeași experiență cu tehnologia și cu rețelele sociale în perioada adolescenței lor, pot privi unele lucruri dintr-o perspectivă diferită.

La început, am avut impresia că spectacolul vorbește mai ales despre problemele adolescenților și despre diferențele dintre generații, dar pe parcurs mi-am dat seama că este vorba despre ceva mai profund: despre cât de ușor putem ajunge să nu mai înțelegem realitatea celuilalt.

Urmărind spectacolul, am reușit să relaționez cu personajele și să înțeleg mai bine faptul că uneori părinții încearcă să rezolve problema copilului înainte să o înțeleagă. Un adolescent nu are întotdeauna nevoie ca cineva să îi spună imediat ce trebuie să facă. Uneori are nevoie, pur și simplu, să fie ascultat fără să i se spună că „nu este chiar atât de grav” sau că „și alții au trecut prin asta”.

Mi s-a părut, de asemenea, interesant felul în care este construit spectacolul. Nu am avut impresia că urmăresc o poveste spusă de la distanță, ci că asist la o situație care s-ar putea întâmpla oricând în jurul meu. Actorii – toți de vârsta noastră și nu profesioniști, ceea ce cred că a contat enorm în felul în care publicul a reacționat – ilustrează realitatea prin reacții și conflicte care, în esență, pun în contrast diferențele dintre generații. Situațiile se succed rapid, ceea ce creează o senzație apropiată de cea pe care o avem atunci când folosim internetul sau rețelele sociale: multe informații apar într-un timp foarte scurt și nu ne lasă întotdeauna posibilitatea să înțelegem ceea ce se întâmplă. Totodată, tinerii care folosesc zilnic social media, vorbesc între ei cu o rapiditate care ajunge să devină normală, iar limbajul colocvial subliniază cât de bine reușesc să interacționeze unii cu ceilalți. Pentru mine, acest ritm a făcut ca tensiunea să fie mai ușor de simțit și a transmis ideea că, în mediul online, o situație aparent mică poate deveni foarte repede ceva mult mai mare.

Am plecat din sală cu impresia că am văzut situații care chiar există în jurul meu. Unele reacții ale personajelor mi s-au părut familiare și acest lucru a făcut ca povestea să fie mai ușor de înțeles și de simțit. Poate ar trebui să învățăm să ne oprim pentru câteva secunde înainte de a judeca, de a comenta sau de a reacționa. (Ruxandra Andrei)

Satisfacerea nevoii firești de poveste se transformă într-o monstruoasă creație, probleme reale fiind reduse la subiecte de discuție al căror scop este doar de a șoca

Deșteptarea m-a impresionat într-o foarte mare măsură întrucât redă cu mare fidelitate realitatea unei părți din societatea noastră, cea a tinerilor. Spectacolul reușește să redea limbajul pe care îl folosim, cel ce include și imagini ca elemente „de discurs”, însă aș îndrăzni să spun că recuperează viața tinerilor chiar ca întreg, surprinzând și aspecte mai profunde ale acesteia: obiceiuri și felul în care ne raportăm la realitate.

Spectacolul surprinde foarte bine realitatea mediului virtual – majoritatea timpului apar doar chipurile personajelor proiectate alături de cea a ecranului telefonului lor mobil, ceea ce reflectă atât strânsa legătură pe care o avem cu tehnologia, felul în care ne definim prin aceasta (deși se întâmplă ca personajele să se întâlnească și fizic, dincolo de ecran, câteva momente), cât și izolarea care se creează între noi. Astfel, reprezentația reușește să ajungă la probleme cu care ne confruntăm în prezent. Pe de o parte, este vorba despre separarea dintre oameni în mediul digital, despre procesul prin care uităm că celălalt, dar și noi înșine, suntem mai mult decât conturi, vizualizări, like-uri, despre măsura în care atingem sau nu standarde de frumusețe adeseori imposibile sau despre imaginea pe care o avem în ochii celorlalți. Dezumanizarea, lipsa de sinceritate, nevoi precum cea de a atrage atenția prin umor sau care țin de stima de sine, de starea de confort sunt ceea ce ne fac să ne rănim între noi fără a avea capacitatea de a ne asuma greșelile și de a oferi consolare, dar și ceea ce ne împiedică să ieșim din ceea ce suntem pentru a fi alături de celălalt. De ce? Fiindcă asta ar presupune să ne confruntăm cu realitatea obiectivă, mult mai cruntă, și cu noi înșine. Pe de altă parte, este adusă în discuție o problemă care stă chiar sub nasul nostru – accesul la internet al celor din generația Alfa când acesta nu are spații potrivite pentru ei, aspect controlat de companiile de social media deoarece adulții sunt cei care le pot aduce profit, singurul lor scop. Din acest motiv, cei mai mici intră ușor, aproape inevitabil în contract cu ceea ce este nociv pe internet – formatul anumitor aplicații care creează dependență acaparând simțurile instantaneu, iar materiale destinate adulților îi afectează și pot duce la probleme ce ies din spațiul virtual. Ei sunt primele victime și pot deveni apoi agresori. În acest mediu, apare ca răspuns al nedreptăților un spirit al dreptății care însă ajunge să fie corupt. Satisfacerea nevoii firești de poveste se transformă într-o monstruoasă creație, probleme reale fiind reduse la subiecte de discuție al căror scop este doar de a șoca, de a crea iluzia de justiție și de comunitate când, de fapt, totul e o formă de bullying. Această mentalitate care susține că cei ce greșesc nu pot fi decât iremediabili și că putem acționa doar izolându-ne și mai mult între noi, păstrându-ne starea de confort care lasă loc acestor lucruri să se repete nu este, din păcate, o capcană rară.

Prin acest spectacol se face loc în discuțiile noastre realităților care îi deranjează pe cei ce au avut norocul de a trăi în confort, realităților celor ale căror voci sunt adesea stinse din cauza tabuurilor, oferindu-le siguranța și validarea de care au nevoie și pe care le așteaptă. Chiar cred că speranța pentru o lume mai bună stă în aceste glasuri, iar viitorul, în capacitatea noastră de a asculta și de a acționa. (Iustin Gabriel Lungu)

Unul dintre cele mai puternice aspecte ale spectacolului este faptul că nu prezintă situația Amaliei ca pe un caz izolat, ci ca pe o problemă care se poate întâmpla oricărui adolescent

Pentru unii, această reprezentație va rămâne un simplu spectacol de teatru, însă pentru alții poate deveni o oglindă a realității în care trăiesc. Impresiile finale, schimbate între public și actori au lăsat în urmă tocmai această idee, că povestea la care m-am uitat nu e una îndepărtată de viața oricărui adolescent care stătea alături de mine în sală.

Viața Amaliei „se strică” odată cu apariția unei poze indecente cu corpul ei în mediul online, lucru care o aduce într-un dialog cu psiholoaga școlii, ce alternează cu dialogul dintre ea și prietenele sale și, cel mai important, cu un dialog cu ea însăși, spectatorii având acces la gândurile și la modul în care, în urma postărilor și a comentariilor, ea începe să se perceapă pe sine altfel. De asemenea, postarea reușește să genereze păreri în rândul colegilor, împărțite între aceștia prin clipuri video, apeluri și mesaje.

Spectatorul vede aceste intervenții și păreri contradictorii ca pe o adevărată ploaie de gânduri specifice adolescenților, în care fiecare are propria perspectivă asupra situației și reacționează în funcție de ceea ce crede că s-a întâmplat, fără să cunoască adevărul. În formatul neconvențional al acestui spectacol se observă dinamica și rapiditatea cu care informația circulă, dar și modul cum fiecare percepe situația și ia anumite decizii care ajung doar să agraveze problema.

Reprezentația nu se concentrează doar asupra imaginii fake și asupra persoanei care a creat-o, ci explorează modul în care Amalia este afectată de toate reacțiile din jurul ei, făcând trimitere la nevoia oricui de a se simți bine când vine vorba de propriul aspect. Intervențiile părinților sunt neașteptate și categorice, dar pentru mine au sugerat mai mult lipsa de încredere din relația cu propriii copii, incapacitatea de a empatiza sau a înțelege, decât autoritate. Astfel, adolescenții din Deșteptarea caută înțelegere în prietenii lor, nu în membrii familiei ce par să îi subestimeze constant. În acest sens, mi se pare că spectacolul surprinde în mod fidel diferența dintre ceea ce simt adolescenții și ceea ce vede și înțelege un adult pe baza comportamentului său, a limbajului sau a atitudinii.

Ca adolescentă, pot spune că spectacolul  Deșteptarea a luat forma unei treziri la realitate în sala Teatrului Luceafărul, tratând un subiect tabu în societate, care însă a prins amploare atât în România, cât și în toată lumea. Este puțin probabil să mergi pe stradă și să nu auzi tinerii discutând exact în modul în care o fac și în spectacol; este puțin probabil să îi vezi fără telefoane în mână, dar doresc să vă reamintesc că există lucruri mult mai grave pe această lume decât câteva cuvinte urâte „statul cu ochii în ecrane”. Este puțin probabil să nu fi auzit discutându-se despre cum internetul este periculos, un sac fără fund ce conține toate datele oricui l-a accesat vreodată de pe contul personal. Din acest punct de vedere, reprezentația scoate în evidență modul în care adolescenții se confruntă cu aceste probleme, punându-se accent pe ce simt aceștia. Protagoniștii sunt cei ce își spun povestea, împărtășesc părinților, psihologului școlii și prietenilor gândurile lor, dar nu în totalitate sincere, gândurile intime fiind împărtășite în intervențiile cu publicul. În opoziție, prietena Amaliei, Bianca, nu apucă să explice partea ei de poveste. Deși încearcă de nenumărate ori să aibă acest moment sincer, este întreruptă de fratele mai mic, de tatăl ei, de perspectiva Amaliei și a lui Bogdan, cel învinuit pentru crearea pozei folosind inteligența artificială. Momentul final dezvăluie persoana care fabricase respectivele imagini, anume fratele mult mai mic al Biancăi, a cărui vină este luată de sora mai mare asupra sa. Gravitatea acestei situații ia și mai multă amploare prin faptul că acest tip de conținutul ajunge și la preadolescenți.

Unul dintre cele mai puternice aspecte ale spectacolului este faptul că nu prezintă situația Amaliei ca pe un caz izolat, ci ca pe o problemă care se poate întâmpla oricărui adolescent. Spectacolul atrage atenția asupra consecințelor pe care le pot avea o imagine falsă, un comentariu, un mesaj, o distribuire făcută fără să fie înțelese urmările. În același timp, Deșteptarea vorbește despre nevoia adolescenților de a glumi, de a uita de probleme măcar pentru o clipă, de a se ajuta între ei, de a fi ascultați și înțeleși, mai ales atunci când trec prin situații pe care le consideră greu de spus cu voce tare sau dificil de dezbătut cu psihologul școlii.

Finalul m-a făcut să privesc întreaga poveste dintr-o altă perspectivă, deoarece arată cât de ușor o situație pornită aparent dintr-o glumă sau dintr-o curiozitate poate avea consecințe serioase, dar în egală măsură păstrează glumele noastre, limbajul nostru, constituind un echilibru între problematica spectacolului și lumea adolescenței în care e încadrată. Deșteptarea își atinge scopul tocmai prin faptul că îi face pe spectatori să se gândească la propriile comportamente și la felul în care acțiunile lor îi pot afecta pe ceilalți. (Alexandra Istov)

(text preluat de pe alecart.ro)