Iași nu e un oraș mort. Găsești mereu câte ceva de făcut, câte un eveniment interesant. Ca să le găsești, trebuie doar să fii îndeajuns de curios și de dornic să participi la evenimente. Acum, la începutul lunii octombrie, Iașul pare că e mai plin ca niciodată. Și nu vorbim aici de apropierea zilelor orașului. Nici pe departe. Eliminăm fumul, mirosul de mâncare și îngrămădeala în corturi și ne îndreptăm atenția către afișele din oraș.

O multitudine de evenimente culturale te zăpăcesc de-a dreptul.  Ziua mea e un zig-zag. O fugă continuă. De cele mai multe ori, pentru unele evenimente, străbat sute de kilometri, însă acum, după mult timp, am o întreagă paletă cu evenimente culturale la care pot să-mi astâmpăr setea. Aseară am acceptat invitația de a merge la spectacolul de teatru „1000 de motive” – considerată cea mai amuzantă piesă despre depresie.

La 18.30 în fața Teatrului eram vreo 30 de oameni. Că vorbeam sau meditam sau așteptam, singurul lucru la care ne uitam cu toții era spectacolul dat de apusul soarelui. Lumina care răzlea printre norii (da, ăia pufoși) era de-a dreptul spec-ta-cul-oa-să. Împărțeam o bucată de ciment cu o tânără, care i-a zis persoanei cu care purta o conversație telefonică: „apusul ăsta parcă ne pregătește pentru spectacolul ăsta, de care am auzit că e bun. Am citit că ne dă ceva cartonașe la intrare”.

Am invitat şi eu la rându-mi pe cineva drag. La intrarea în sală, se dădeau într-adevăr cartonașe imprimate cu numere și cu un cuvânt sau o frază. Ni s-au dat instrucțiuni clare pentru a păstra cartonașele la îndemână pe tot parcursul spectatolului. Pe cartonaşele noastre scria:

• Prima ninsoare

• Mere în crema de vanilie.

Primul cartonaş era al meu. Și când l-am citit, am zâmbit cu gura până la urechi ca și când atunci ar fi început ninsoarea. Mi-a trecut rapid prin minte bucuria aia pe care mi-o dau primii fulgi. Bucuria de a deschide gura și de a-i înghiți. Dorința de a fi cât mai mari. Dorința de a simți cum îmi îngheață mâinile și fața. Bucuria primei zăpezi așternute pe cimentul rece și gol.

Am căutat locul şi m-am așezat pe scaun cu o ușoară nostalgie. Povesteam, chiar de la intrare, de anii în care veneau autobuzele alea vechi până în fața școlii și ne aduceau la teatru. Așa că pe orice scaun m-aș fi așezat, nostalgia și emoția tot în mine aveau făcut culcuș.

După cuvintele rostite de doamna director adjunct artistic, Oltiția Cîntec și de către domnul director, Ioan Holban, am strâns biletul în mână și pus telefonul cât mai departe de mine. Florin Piersic Jr. și-a făcut intrarea pe ușa laterală stângă și, cu vocea-i puternică și groasă, a făcut orice zumzet să-nceteze.

Încă de la început actorul a cerut persoanei care avea cartonașul cu numărul 1 să citească cu voce tare fraza sau cuvântul scris pe el. N-a fost de găsit, dar am știut că pe el scria înghețată. Și-apoi lista a continuat frumos cu bătaie cu perne, creioane colorate ș.a.m.d.

Imaginați-vă că spectacolul e un mototol de hârtie, un mototol plin de cuvinte, pe care actorul îl pasează către spectator și spectatorul către actor. Intereacțiunea asta permanentă cu publicul e un artificiu regizoral minunat, care are nenumărate efecte asupra ta, ca spectator. Actorii împrumutați din public reacționează diferit, protagonistul reușind să improvizeze de multe ori în baza acestei diferențe. El se adaptează mereu la reacțiile spectatorilor pe care-i invită să-i fie colegi preț de câteva minute. Cu toate că Florin Piersic Jr. exploatează magistral toate momentele cu actorul „împumutat”, o parte din farmec stă și în stângăcia celui care a fost ales să joace rolul.

Nu vreau să divulg povestea, dar o să vă spun că subiectul ei e unul copleșitor: supreviețuirea psihică a unui tânăr care și-a văzut mama încercând de multe ori să-și pună capăt zilelor. La prima tentativă, el avea doar 7 ani. Atunci el a început să întocmească o listă cu motive pentru care merită să rămâi în viață. Imaginați-vă evoluția pe care o are lista, ținând cont de faptul că ea este scrisă pe parcursul mai multor ani.

Chiar dacă ești sau nu un om foarte sensibil, ieși de acolo puțin îngândurat sau măcar cu un semn de întrebare. Ajungi să te gândești ce faci tu în fața fricii (dacă lupți, dacă fugi sau rămâi nemișcat). Recunosc că pe mine spectacolul m-a atins în foarte multe feluri. Am avut momente când ajungeam la apogeu, cu ochii în lacrimi și după râdeam în hohote. Cu toate astea, lacrimile au fost vărsate. Gândurile s-au așternut. Răspunsurile au fost primite/date.

Coincidență sau nu, în dimineața zilei citeam o carte în care se vorbea despre etape sau momente din viață pe care le trăiești și nu ai de unde ști când ele ajung la sfârșit.

„Nici un copil nu știe când îi spune mamei sale pentru ultima oară mamă. Nici un băiețel nu știe când se va închide cartea după ultima poveste care-i va fi citită vreodată înainte de culcare.”

Scriu aceste rânduri după câteva ore bune, pentru că uneori e bine să lași lucrurile să se așeze. Pe fundal cântă o piesă de-a lui Ray Charles, a cărui titlu îl puteți afla dacă mergeți la spectacol. Până și muzica vă mișcă. Miezul celor „1000 de motive” e empatia.
313. Să ai un pian în bucătărie.

Alexandra Popa