Tema tatălui Cocoțat pe schele, plecat de acasă (adeseori cu pluta), cu capul în stele sau în nori, nu exista, de fapt, înainte de instaurarea regimului capitalist. Este, sau a devenit, o realitate – subiect de plângeri, victimizări, public shaming la bradul de Crăciun, acceptată la modul general ca parte din natura umană. Spectacolul numit mai sus deschide o perspectivă nouă, cea a taților implicați (și) în creșterea copilului. A „sacrificaților”, a celor de care se râde în parc, cu invidie, zic eu. Bineînțeles că dacă înlocuiți tatăl cu mama în rândurile de mai sus, se poate naște o figură nouă de stil, plasată sugestiv între oximoron și paradox. Șoc și groază!
Spectacolul Asociației „Art No More” București este realizat pe două planuri. Interviuri „jucate” și informații redate, spectatorul află care este rolul „oficial” al tatălui, legiferat în cărți de parenting despre tați (toate două câte s-au găsit prin librării) și păreri avizate. În plan partener (că secund nu e), doi tați (sau o sută) își spun ofurile și părerile în legătură cu creșterea copiilor. La modul cel mai amuzant. De la noua medicină germană, la sistemele Waldorf, step by step, homeopate, attachment parenting, homeschooling și altele la modă ale societății, până la expresii și atitudini de genul „eu te-am făcut, eu te omor”, reiterate de generații de când lumea. Sunt abordate multe fațete ale chestiunii: pe lângă încrâncenarea gândirii colective asupra rolurilor bine stabilite mamă-tată, depresia post-tatală (post-natală a tatălui), diferențele dintre stilurile de creștere și educare a copilului, presiunea asupra acestora, asupra părinților / educatorilor / meditatorilor și așa mai departe.
Montarea este realizată după interviuri cu câțiva scriitori români, printre care i-am prins rapid pe Radu Pavel Gheo, Robert Șerban și Igor Mocanu, despre viziunea acestora asupra vieții de după nașterea copilului. Emoția de a recunoaște fragmente din viața unor copii care îmi sunt dragi a fost intensificată de bucuria de a găsi pe chat, după spectacol, fotografii cu ai mei proprii, luând cina acasă, la 800 de kilometri distanță de locul unde mă aflam. A pocnit inima-n mine de mândrie că și copiii mei au parte de un tată implicat!
Carmen Tărniceru
