Câte cuvinte frumoase pot spune unei femei

Prima întrebare care îmi vine în minte atunci când văd un spectacol ca Sexodrom sună cam așa: Care este rostul poveștilor personale aduse în spațiul public?

Am început prin a observa cât de mult public a strâns la Iași acest spectacol și cum spectatorii – care au stat chiar în picioare și pe jos –  conturau o liniște asurzitoare în anumite momente ale spectacolului. Tăcerea publicului, în contrast cu vocea puternică a celor cinci actori care, rând pe rând, au spus o poveste, era greu de pătruns. Tăcerea și cuvintele fac, uneori, echipă bună. Unul câte unul, personajele și-au spus ofurile pe un mic podium roșu.

Femeia de 40 de ani știe ce vrea, cum vrea, cât vrea și dacă vrea. Își găsește singură răspunsurile la întrebări și e stăpână pe viața ei. Detestă slogane și zicale precum: „copiii sunt sensul vieții”, „să fii în rând cu lumea” sau „să aibă cine să-ți aducă un pahar la bătrânețe”… de parcă pruncul-sclav poate influența în vreun fel bătrânețea. Femeia de 40 de ani îmbătrânește cum vrea ea! Nu trece netaxată nici tendința de a adopta copii de etnie. Poate că spiritul „mesianic” al albilor ar fi mai puțin luat în derâdere dacă aceștia ar adopta nu doar copilul, ci și etnia și cultura acestuia. Nu pot să nu mă gândesc la cazul ultra-mediatizat al fetiței de etnie luată cu scandal de serviciile sociale pentru a fi dusă în America la „o viață mai bună”.

Și ce e greșit în a vrea pur și simplu să faci sex cu cine ai chef? Umilința datorată orientării sexuale și agresivitatea față de preferințele carnale ale cuiva nu sunt justificate − chiar dacă aduci cu bună știință o persoană în casă doar pentru sex. Desigur că se înghesuie cei care abia așteaptă să zică că „și-a meritat-o”, dar cine stabilește ce merită fiecare?

Poate că Eliade a stabilit asta când a afirmat: „Femeia ne invită întotdeauna s-o privim așa cum vrea ea…. O privesc însă întotdeauna cu bunăvoință și aștept să văd ce vrea sau ce are ea să-mi ofere. Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistență, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-și subliniază contururile obscene nu o poți privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică de cele mai multe ori cum trebuie el privit și judecat. Un bărbat care privește cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi acuzat de indiscreție. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim așa cum vrea ea”. Sau poate Cioran a fost suficient de vehement atunci când și-a exprimat nemărginita admirație față de Hitler și față de ceea ce el numea plin de admirație „revoluția nazistă”. Mihaela Drăgan vorbește despre acești doi oameni valoroși − care au dat foarte multe culturii românești − ținând în mână coloana vertebrală a unui schelet. Pe Eliade îl studiem în școală − unde nici Maytrei nu trece cu prea multă demnitate prin viața elevilor −, iar despre Cioran vorbim cu respect și profunzime, dar nu facem nicicând nuanțările necesare.

Ironizate sunt și personalități din teatru, precum regizorul sau directorul care se încurcă cu actrițe pentru că ele-s curve, evident. Dacă femeia a pozat în Playboy poate să stea și crăcănată pe un birou la teatru, care-i diferența? La fel cum pare să nu fie vreo problemă faptul că femeile abuzate merită mai puțină atenție decât autostrăzile. Românul e as la preluat, adaptat și îmbunătățit. Campania  #metoo, care promovează demascarea unor experiențe traumatizante trăite de femei, s-a transformat cu ușurință în #șîeu, o pseudo-campanie unde românii de pretutindeni au găsit de cuviință să își pună pe paginile de Facebook proză de profil cu acest slogan, în ideea că numărul de „șîeu-uri” va fi direct proporțional cu numărul de kilometri de asfalt construiți. Vorba aia, cum să duci poveștile prin lume, dacă n-ai pe unde.

Infrastructura bate cultura… asemenea bărbaților care bat femei, dar asta se acceptă, mai ales în rândul celor de etnie. Femeia exotică poate fi bătută, pălmuită și desfigurată − probabil „și-a căutat-o cu lumânarea”. Poveștile în ritm de rap, redate impecabil de Nicoleta Ghiță, înfățișează atât de bine poetica violenței tolerate. Presărate pe tot parcursul spectacolului sunt și frânturi din versurile unor melodii românești care intervin ca forme de exemplificare pentru tipare de gândire.  „Acum, serios vorbind, la modul afectiv,/Am nevoie de tine ca de-o gaură-n prezervativ”, versurile celor de la Paraziții (le-a identificat o spectatoare care stătea în spatele meu la spectacol) − indică procesul de degradare pe care unele persoane îl traversează fără drept de replică sau fără apărare. Catalogul cu „jigniri utile” e manual de căpătâi pentru mulți.

Schimbarea de sex − un subiect care încă mai cutremură fundația mentalității românești − este privită ca o boală și o deviație al căror unic leac e la mănăstire. E mai sănătos să pupi moaște, decât să pupi o persoană de același sex. Moaștele vindecă, sexualitatea ucide… poate de aia o trimite Hamlet pe Ofelia la mănăstire… să nu devină vreo lesbiană. De menționat că doar albele pot fi Ofelii sau Juliete. O spune clar Oana Rusu, în timp ce interpretează masculul alfa, dar va asigur că atât ea, cât și Zița Moldovan, Mihaela Drăgan, Raj Alexandru Udrea, Nicoleta Ghița și Antonella Lerca Duda pot fi oricând au chef Ofelii sau Juliete!

Diana Katharina

Translate »