Rareori ai ocazia în viață să vezi un spectacol în premieră, în același timp cu dramaturgul său. Anul acesta, se pare că am fost extra norocoasă, pentru că mi s-a întâmplat acest lucru de două ori. Cel mai recent, la spectacolul Casa Copiilor Imaginari, scris de Ioana Toloargă și regizat de Ana-Maria Țîrlea. Acest spectacol a avut premiera pe 29 septembrie în cadrul Prologului „Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași”, care se desfășoară în perioada 3-10 octombrie.

Casa Copiilor Imaginari este un spectacol care m-a întors în adolescență. A reușit, apelând la elemente de pop-culture, să vorbească și să abordeze teme serioase și probleme destul de grave, de care din ce în ce mai mulți adolescenți se lovesc astăzi. Amintind foarte mult de un desen animat din perioada anilor 2000 (chiar și culorile folosite în descrierea fiecărui personaj au ca referință serialul), acțiunea este construită în jurul unor elevi de liceu care au creat un grup al școlii pe rețele sociale. Însă lucrurile sunt scăpate de sub control, iar acel grup de Facebook devine locul unde se dezvăluie cele mai intime secrete ale fiecărui personaj – secrete care au ca scop să creeze intrigi și să distrugă relații. Ascultând istorisirile (fiecare postare obligă câte un personaj să vorbească despre versiunea lui de poveste), îți dai seama că, de fapt, toți acești adolescenți, care se prezintă a fi „cool și puternici”, nu sunt decât niște copii care își doresc să fie văzuți, auziți și acceptați de oamenii din jur și de familiile lor pentru cine sunt. Dar pentru asta, e nevoie de asumare a faptelor, iar această asumare nu vine decât la final, când fiecare recunoaște că a postat pe grup lucruri intime despre celălalt și își prezintă scuzele. Și tot atunci aflăm cine a format grupul și care a fost scopul acestuia.

Spectacolul este foarte bine construit. Poveștile personajelor se întrepătrund, iar actorii trec firesc de la roluri de adolescenți la cele de părinți sau bunici, în funcție de necesitate. Pentru acest spectacol, dramaturga Ioana Toloargă a mai scris un personaj, distinct de toate celelalte. Dacă liceenilor le este specifică o culoare, acest personaj (care este interpretat de o actriță cu o vârstă diferită de ceilalți actori din distribuție) este îmbrăcat în alb și reprezintă atât „timpul”, cât și „copilăria”. Din când în când spune ghicitori, la care răspunsul e mereu „timpul” sau „gândul” și sperie prin prezența sa celelalte personaje. Este o „adăugire” a textului – printr-o  rescriere – dar publicul nu îl percepe ca pe un intrus. În mod cert, dă profunzime.

Spectacolul reușește să atragă și prin alte elemente decât cele ale poveștii și ale jocului actoricesc. În primul rând, este un spectacol plin de culori. Așa cum scriam mai sus, fiecare personaj licean are o culoare specifică pentru trăsăturile sale. Există roșu pentru fata foarte slabă, care are probleme cu greutatea, mov pentru fata cool și „rea” care își dorește să devină, ironic, profesoară de română, verde pentru băiatul rapper care consideră că nu are etnia potrivită, galben pentru tocilarul care știe mereu să ierte și albastru pentru fata cea mai timidă din școală. De-a lungul spectacolului, fiecare personaj își respectă trăsăturile care îl reprezintă.

În al doilea rând, decorul este un element foarte atrăgător și totodată flexibil. Este format din cinci dulapuri de lemn care amintesc de celebrele dulapuri ale elevilor din școlile americane (pe care toți le-am văzut în filme și la care toți am râvnit copii fiind). Aceste piese sunt modulare, se pot deschide prin diferite părți și sunt personalizate pentru fiecare personaj în parte, cu o mulțime de abțibilduri. Fie și numai uitându-te la ele poți să-ți dai seama cum gândește fiecare personaj –  adăugă elemente la descrierea psihologică.  În al treilea rând, mișcarea scenică e specifică perioadei adolescenței, coregraful mizând pe mișcări de dans și ritmuri alerte.

După mine, cel mai important element al acestui spectacol a fost faptul că, la final, am văzut lacrimi în ochii tuturor actorilor, ceea ce îmi spune că au trăit intens ceea ce au jucat și că, deși sunt departe de vârsta adolescenței, poveștile i-au atins într-un mod ireversibil.

Evenimentul s-a încheiat cu o discuție dintre public și creatori, iar concluzia principală la care s-a ajuns: „este mult mai greu să fii adolescent astăzi decât a fost acum 10-15 ani”.  În final, nu putem ști sigur câte dintre elementele de pop-culture (care pentru mine au fost o bucurie, pentru că mi-au amintit de adolescență și copilărie) au ajuns la adolescenții care au venit să vadă spectacolul, dar sunt sigură că povestea i-a atins, pentru că, este o povestea cu rezonanțe puternice astăzi. Tehnologia de care suntem înconjurați ne poate face uneori mai mult rău decât bine. De aceea, trebuie să ne gândim din nou la diferența dintre bine și rău și la consecințele pe care le pot avea faptele noastre, chiar și în online. Este un spectacol dedicat adolescenților, pe care trebuie să-l vadă mai ales părinții.

Felicitări întregii echipe!

Și ca să păstrăm elementele de pop-culture până la final, voi încheia așa cum mi-am dorit mereu să o fac:

XoXo, Beatrice.

Beatrice Roman

^[1]      „Foster’s Home for Imaginary Friends” – serial de animație difuzat din 2004 până în 2009 pe postul Cartoon Network.