Când am auzit de spectacolul acesta, l-am trecut rapid pe lista obligatorie. Voiam să văd cine se CREDE în stare să țină copii între 6 și 18 luni pe un scaun, în brațe la mami sau la tati, timp de o oră.  Spectacolul este astfel construit încât să intri în sală cu sufletul gata înmuiat.  Nu poți aștepta în foyer, printre gânguritori, sugari și părinții lor obosiți și zâmbitori și să nu ai un sentiment sau două, de duioșie. Toată lumea, dar absolut toată lumea, zâmbea. Actrița suedeză a ținut morțiș să aibă 2-3 secunde (timp în care, cred eu, i-a hipnotizat să stea cuminți) cu fiecare copilaș în parte, să „îi cunoască”, după care am intrat în sală. Spectacolul în sine a fost sensibil, colorat, limpede și blând, într-un ușor crescendo controlat. O alegorie a concepției, a perioadei uterine, a nașterii și a primelor luni de viață. O explorare și o explicare a curiozităților copiilor și o reconfirmare a veșnicelor nedumeriri, impresii, uluieli de care se bucură. O reamintire pentru părinți de cât de frumoasă și nouă este lumea pentru bebelușii lor. Și văzându-le ochii copiilor din sală, m-am convins că ei au înțeles mult mai mult decât am fost eu în stare.

Carmen Tărniceru