Pe Ana Crăciun-Lambru o știam de pe Instagram. Ne urmăream reciproc, iar Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr de la Iași ne-a adus împreună cu avionul Bucureșți-Iași. În liftul hotelului unde am fost amândouă cazate am făcut cunoștință și în persoană. Știind că urmează să țină un workshop cu actorii Teatrului „Luceafărul”, am întrebat-o dacă pot să asist. Câteva ore mai târziu împărtășeam deja pagini întregi de povești similare și mult ceai Rooibos. Artist păpușar independent, Ana Crăciun-Lambru mi-a confirmat un gând pe care îl aveam de mult în minte, acela că teatrul de păpuși nu este (doar) pentru copii.

Diana Katharina: Cum ar trebui să arate astăzi, în 2021 un teatru de/cu păpuși?

Ana Crăciun-Lambru: Conectat. Să fie mai multă comunicare. Mă refer la teatrul de păpuși din România. Aici, comunitatea păpușarilor nu este foarte unită – zic asta prin comparație cu experiența pe care am avut-o în America. În România vorbim foarte puțin unii cu alții. Sunt grupulețe în diverse orașe ale țării, dar ele nu sunt neapărat conectate. Lipsește admirația reciprocă și dorința de a colabora și de a elabora spectacole împreună. Dacă vorbim de dotări, nu știu; poți să faci teatru de păpuși din orice – la propriu! E greu să enumăr ce ar fi imperios necesar. Teatrul de păpuși se naște dând viață unui simplu șervețel. Atâta timp cât ai o poveste faină și un mesaj mișto ceva se întâmplă.

Diana Katharina: De ce majoritatea oamenilor se gândesc la teatru de păpuși ca la un teatru exclusiv pentru copii?

C-L.: În societatea modernă s-a pierdut legătura dintre om și obiectul sacru. Înainte, păpușa era parte importantă din anumite ritualuri. În Indonezia, spre exemplu, păpușile sunt sfinte, oamenii se roagă la ele. Dalangul, [numele păpușarului în Indonezia] este considerat sacru. În societatea de acum s-a rupt legătura cu dimensiunea sacră a păpușii, iar ea se identifică, în mare parte, cu un obiect menit să amuze copiii. Este și o industrie bănoasă pentru că e avantajos să produci păpuși pentru copii.

K.: Dacă ai putea modela așteptările oamenilor când vine vorba de teatrul de păpuși, cam cum ar arăta?

C-L.: O să încep prin a-ți da exemplul modului în care societatea începe foarte devreme să le spună copiilor nu: „nu trebuie să fii așa”, „ești mare – nu poți să faci asta”, „nu ai voie să plângi, pentru că ești băiat/fată mare”, și uite așa, încet-încet, ți se formează în jur o cutiuță formată din cărămizi de nu. Și începi să crești, să te dezvolți, dar ea, cutiuța, rămâne la fel de mică și începe să te apese. Foarte repede totul se conturează în jurul ideii că nu mai ești copil, că nu mai poți să crezi în magie, că obiectele nu vorbesc, nu plutesc, nu au calități magice. Totul devine foarte serios, există explicații pentru orice, dar brusc nu mai știi cum să ieși din cutiuța aia, uneori nici nu îți dai seama că ești îngrădit de ea. În momentul în care ajungi la teatru de păpuși și vezi un spectacol în care tot felul de forme prind viață, dacă într-adevăr e făcut bine, ți se anulează pentru un moment certitudinea că anumite lucruri nu se pot întâmpla cu niciun chip. Și momentul ăla e absolut magic. Mi-ar plăcea ca oamenii să își amintească cum e să crezi că totul e posibil, să se reîntoarcă la copilărie când obiectele ne vorbeau, noi vorbeam cu ele și totul părea firesc.

K.: În cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr ai ținut un workshop cu actorii de la Teatrul „Luceafărul”. Le-ai pus la dispoziție niște obiecte cu care au și creat mici scenete nonverbale. Obiectele alese au fost două valize, o umbrelă și două haine de ploaie. Privind momentele și alegerile lor, mi-am dat seama că eu identific aceste obiecte cu plecarea – sunt obiecte pentru exterior, pe care le folosim când plecăm undeva – și poate și cu dorința de a ieși din acea cutie despre care vorbeai mai devreme. Cutiuța de nu o pot identifica acum și cu toate restricțiile apărute odată cu pandemia. De ce crezi că au ales aceste obiecte?

C.-L.: Un motiv ar fi și faptul că am anunțat de la început că tema este călătoria, implicit și personaje care călătoresc. Cred că sunt și obiecte familiare cu care s-a mai lucrat destul de mult. Pe de altă parte, poate fi, într-adevăr, și o evadare, un moment prin care încercăm să depășim o anumită situație. Cum facem și când ne uităm pe Instagram sau pe Facebook, vedem un loc frumos și ne dorim să fim acolo. Cred că, mai ales acum, în condițiile actuale s-a accentuat dorința de a trăi întâmplări interesante, momente magice, neobișnuite. Într-adevăr, trăim într-o lume plină de reguli și libertatea personajelor care au luat viață odată cu improvizațiile s-a opus cumva lipsei de libertate pe care o simțim din ce în ce mai acut în ultima vreme.

K.: Ai declarat într-un interviu că ți-ai dori un Laborator de Creație al Teatrului de Păpuși Contemporan. Cum ai defini obiectivele unui astfel de demers?

C.-L.: Mi-am dat seama că e greu să ai un teatru, dar mi-ar plăcea un loc în care să am posibilitatea și libertatea de a explora mai mult alături de alți oameni. Exact ce am făcut și la workshopul de la Teatrul „Luceafărul”. Aș vrea să pot face asta, nu în fiecare zi, dar de fiecare dată când mă cuprinde dorința de a explora, de a descoperi, de a împărtăși lucruri cu diferiți oameni. Să existe un loc în care să ne strângem și să facem proiecte care au ceva de spus, care corespund nevoilor societății actuale.

K.: Dacă ar fi să definești teatrul de păpuși în doar trei obiecte – trei obiecte care să definească acest spațiu al explorării și al descoperirii, care ar fi acelea?

C.-L.: Cartea, pentru că simbolizează explorarea, cercetarea, îndrumarea, modul în care oamenii caută, descoperă și consemnează. Asociez cartea cu un mecanism care asigură continuitatea, un obiect prin care ducem mai departe cunoașterea. Apoi, aș zice scaun, poate și pentru că suntem într-o cafenea și sunt înconjurată de scaune. Sunt multe lucruri pe care le poți face cu un scaun. Poate fi o casă, un punct de sprijin, o posibilitate de a te cățără și de a privi de la o altă dimensiune, un refugiu, o bucată unde te poți odihni, un cuib, un culcuș. Scaunul reprezintă, într-un fel, publicul, dar și un moment de așezare, de reflecție. Hai să zic și bani pentru că e nevoie de ei, cel puțin în lumea noastră de acum. Dacă trăiam într-un trib, spuneam povești la gura focului și nu erau necesare fondurile. Sau poate aș zice lut, o găleată de lut. Cu lutul poți să modelezi și să faci foarte multe. Așadar, o găleată de lut și una de bani, pentru că nu mai spunem povești la gura focului, ci la lumina reflectorului care costă. N-ai cum să faci ceva fără fonduri. Dacă cineva zice că poți să faci teatru doar din pasiune și mâncând muștar pe pâine, e total greșit.

K.: Am observat în majoritatea interviurilor pe care le-ai acordat că s-a pus mare accent pe participarea ta la emisiunea „Românii au talent”, pe diplomele pe care le-ai dobândit și pe validarea care ți s-a oferit. Am rămas destul de dezamăgită să constat cât de mult se insistă asupra premiilor. Sigur, toți avem nevoie de validare și dorim să ne fie recunoscută muncă, dar care este povestea din spate? Cum este pavată cărarea spre diplomele tale?

C.-L.: În spatele diplomei e o poveste întreagă cu mine. E o istorie care începe de pe vremea când simțeam că lucrurile aici în țară nu mă mai reprezintă, că nu mai am de la cine să învăț lucruri noi, că mă împotmolesc. E povestea cu mine care eram în depresie și, abia când am ajuns în America, am înțeles cât de gravă e starea în care sunt și am început să fac terapie. E povestea cu tata care a zis că bursa Fulbright e o tâmpenie – că așa auzise el. Cu mine împotrivindu-mă opiniilor tatălui meu. Cu mine care nu aveam destui bani și nici posibilitatea de veni în țară atunci când a murit bunica mea. Dar e mai ales o continuă confruntare cu frica, cu incertitudinile. Cam aste e în spatele diplomei.

Interviu realizat de Diana Katharina