Mi-am propus să mă bucur de spectacolul acesta așa cum se bucură cei mici, în bula lor plină de întrebări, curiozități și inocență. Cu două trepte mai jos de locul în care stăteam eu s-au așezat patru copii, ceva mai mărișori, cuminți și curioși, ale căror reacții, suspine și emoții le-am urmărit până la sfârșit.

Privind Alice pe tărâmul circului, am realizat cât de importantă e expresivitatea actorilor atunci când cuvintele lipsesc sau sunt mai puține. Temerile și supărările protagonistei sunt reliefate prin acrobație, prin fum, prin jonglerii, prin foc. Actorii ies din „scena” improvizată și se așază pe trepte, printre spectatori. Zâmbetele și privirile aruncate pe sub pălărie devin limbaj de comunicare.

Ce e minunat, de fapt, în a vedea un spectacol în afara sălii de teatru, e magnetismul care se produce între artiști și spectatori. Modul în care artistul și muzica ne fac să devenim curioși. Ne apropie de ei și după, prin artă, ne fac să rămânem până la sfârșit.

Spre exemplu, în hotelul de lângă esplanada teatrului era o nuntă. Imaginați-vă ce mare a fost surpriza când, pe lângă fericitele fetițe cu rochii înfoiate, am zărit și câțiva nuntași.

Spectacolul se încheie cu bule mari de săpun, pe care până și cei mai mari ar vrea să le spargă prin atingeri. Nu putea lipsi concluzia întregului spectacol: „Să deții puterea înseamnă a ajuta. Nu a domina și a supune!”

Alexandra Popa