„Oamenii vin la mare să facă dragoste cu sare, să bea o bere deschisă cu ochiu’ și să uite de moarte” – Seaside Stories

Regizat de Radu Afrim și adus vineri seară pe scena mare a Teatrului „Luceafărul” de către Teatrul de Stat Constanța, Seaside Stories, construit în jurul textelor lui Marius Chivu, ale Lavinicăi Mitu, Simonei Goșu, Ninei Cassian, Nicoletei Dabija, ale lui Tudor Ganea și ale lui Dan Alexe, se dezvăluie sub forma unui mozaic de povești culese de pe plaje însorite. Se constituie într-o rafală de amintiri dulci-amare și incomode sau, la fel de bine: dulci, amare sau incomode, contemplate într-un octombrie incert înainte ca, până la vară, marea să șteargă totul din nou. Marea sucurilor și a porumbului la supra-preț, marea adolescenților în căutarea primei nopți de dragoste, marea puștilor și a puștoaicelor cântând rock până se ivesc zorii adunați la foc, marea vacanțelor nostalgice care nu reușesc să salveze nimic, marea întâlnirilor de câteva ore, promițătoare, însă fără niciun viitor și falezele singurătății în unu, doi sau mai mulți – acesta sunt decorurile pe care Seaside Stories le montează într-un puzzle care, de la expozeu de exuberanță, frenezie și haos estival, devine abrupt locul de întâlnire al singurătăților mici și intimităților mari care antrenează spectatorii într-un joc de oscilație constantă între identificare și surpriză, între recognoscibil și șoc, între empatie/simpatie și repulsie. De la aventurile cu aroganți și arogante condimentate cu kitsch drăgăstos sau fanteziile erotice despre străini rămase neîmpărtășite în după-amiezi de plajă și până la scenele grave în care Marea (cu M mare) se arată și în ipostazele întunecate de no man’s land, unde, în câmp, între 2 Mai și Vamă un băiat poate fi snopit în bătaie de o bandă de tâlhari fără să se afle nimic, sau de spațiu liminal în care se estompează granițele dintre moarte, viață și vis, un aspect rămâne constant și devine, poate, definitoriu în construcția spectacolului și în tipul de conexiune pe care acesta îl stabilește cu publicul: monologul. Aproape omniprezent de la un capăt la celălalt al piesei, monologul funcționează atât ca liant între scenă și universul textelor care au stat la baza spectacolului, cât și ca mod de a crea și de a aprofunda intimitatea: ghidat, vrăjit sau acaparat de personajele ale căror discursuri sunt însoțite de videoclipuri care le completează sau explicitează perspectivele sau dublate „coregrafii” inedite, spectatorul capătă sentimentul că se află deopotrivă în fața scenei și într-o anticameră a poveștii, simultan în „obiectivitatea” promisă de scaunul său de privitor și „subiectivitatea”/„subiectivitățile” mai mult sau mai puțin congruente în care se trezește imersat deodată cu personajele.

Andrada Strugaru

advanced-floating-content-close-btn

Spectacole la Teatrul „Luceafărul” Iași »»»

Facebook Teatrul Luceafărul Iași »»»

Translate »