Chiar înainte de intrarea actorilor pe scenă, se poate observa cum decorul lucrează eficient, prin toate elementele sale, pentru crearea universului pe care spectacolul Neliniște îl construiește. Scena înfățișează o cameră din casa scriitoarei Ula Richter, cu obiecte de mobilier de un bleumarin electric și hipnotizant, care se adaugă la minimalismul elementelor scenografice.Aceste elemente reușesc să creeze întocmai o stare de neliniște, de confuzie și chiar de tulburare. În acest spațiu monocrom și psihedelic apare un povestitor (îmbrăcat în aceeași culoare neliniștitoare), un narator responsabil să dubleze și să prelungească ideea în jurul căreia se concentrează întreg spectacolul. El e cel care subliniază caracterul atât comic, cât și tragic al acțiunii. Deseori, acest povestitor are și un rol descriptiv. El aduce adaosuri poveștilor, scoate la lumină motivațiile ascunse în spatele cuvintelor fiecărui actant, pătrunzând în conștiința lor, cercetându-le cu atenție profilul psihologic, făcând observații esențiale pentru înțelegerile alegerilor individuale. Acțiunea urmărește dialogul dintre tânărul jurnalist polonez Krzysztof Zieliński și scriitoareaUla Richter, alături de care, implicați activ în discuție, participă fiica și impresarulacesteia și un fotograf. Problemele pe care le ridică spectacolul Neliniște rămân în proximitatea noastră, întrucât recuperează un trecut pus acum sub semnul întrebării, pentru care se încearcă o salvare etică. Chestiunile istorice și sociale referitoare la rasă, la atitudinile antisemite, la ceea ce au însemnat acțiunile genocidale sunt recuperate într-un mod meditativ. Sângele care te face sclav al neamului trezește în interiorul Ulei o problemă de identitate.Conflictul eu-corp, senzația, iar mai apoi certitudinea, că nu aparține nimănui, nici măcar sieși pentru că „eu sunt un nimeni” devin cel mai tragic refren. Această dimensiune istorică concurează cu o dimensiune artistică, cea care vizează actul creator, arta ca mijloc și formă de reorganizare a realității. Interviul devine un simulacru, discuțiile dintre personaje creând versiuni diverse și multiple ale aceleiași vieți. Jurnalistul articulează întocmai acele întrebări care i-au fost interzise, încercând să ridice la suprafață adevărurile incomode ale scriitoarei. Există un absurd al situațiilor în acest spectacol, o grijă a întreținerii imaginilor sinelui, o frică de a fi demascat. Subiectul propus nu este întâmplător. Jurnalismul este aici acuzat de știri false, importanța informațiilor cântărind modul în care o știre poate modifica viața personală sau profilul public al unei persoane. Răspunsurile Ulei rămân sub semnul replicii „a fost ceva spontan!” și devin niște povești în care jocul e unealta cea mai potrivită pentru a-l face pe celălalt să creadă, iar acest joc lucrează spectaculos în chiar inima mitului personal. Spectacolul Neliniște dovedește cum cel mai bun răspuns la o întrebare este tot o întrebare care nu face altceva decât să prelungească misterul. Realitatea mitică nu este doar realitatea unui roman, ci fiecare repovestire a noastră și, în același timp, poveștile pe care noi le livrăm nu funcționează neapărat în sisteme de analogii cu viețile personale. Fascinația acestui spectacol constă în faptul că radiografiază conflicte interioare multiple care evoluează și ating momente de criză. Neliniștea nu e altceva decât liniștea sub care fiecare personaj își ascunde gândurile, liniștea care păcălește și creează falsa senzație a inexplicabilului.

În ceea ce privește dimensiunea artistică, pentru Ula, cititul înseamnă garanția infinitului, accesarea unor lumi posibile, verosimile, arta având scopul de a crea plăcere, chiar și una masochistă: „Pentru mine viața înseamnă cuvinte.”Neliniște este un spectacol despre puterea cuvântului care poate crea și restructura realități, a cuvântului care nu este în sine liniștitor și plin de iubire, ci doar poate produce frumusețe și lumină, a cuvântului ca instrument pentru construirea miturilor atât personale, cât și universale ce stau la baza falseloruniformizări obiective ale lumii în care trăim. Comicul de limbaj și de situație sunt bine-pronunțate, iar spectacolul se particularizează prin situații și dialoguri de-a dreptul emoționante și esențiale. „Evenimentele nu contează. Contează doar reacția noastră”. Propriile percepții devin unicele adevăruri posedate și singurele metode de salvare, iar cuvintele nu înseamnă decât a-ți comunica liniștea într-un limbaj ficțional producător de lumi paralele.

Denisa Grădinaru