Dacă m-ar ruga cineva să-i spun în câteva cuvinte cum a fost spectacolul Toată liniștea din lume de la Centrul de Teatru Educațional Replika, i-aș răspunde cu afirmația din titlu. Pe o platformă albă de aproximativ 2 m lățime pe 5 m lungime, o însoțim cu privirea pe Katia Pascariu, care interpretează o mamă singură a doi băieți de 16, respectiv 14 ani. Nimic deosebit până aici, atât doar că unul dintre băieți este special. Păi, nu toți suntem speciali? Ah, în țara noastră, să fii special înseamnă să ai nevoi pe care nimeni nu le poate satisface și în același timp pe care toți să le privească ca fiind tabu. Să ai autism sever în România înseamnă să fii cel puțin remarcat. În aeroport, de exemplu, toată lumea se oprește în loc pentru a te scruta. Lipsa de empatie pentru o mamă cu un astfel de copil e covârșitoare.
În prim-plan e mama, personajul prin care se construiește gradual întreaga poveste. Identitatea celor doi copii se creează din reacțiile și cuvintele sale. „Marc-mama-Luca-pat-bună dimineața… papuci-baie-periuță… bucătărie… masă-fulgi-iaurt… plasture… îmbrăcat… zgarda Dodo… pa-pa Luca… ușă-scara blocului… trepte… afară… asfalt… parc… leagăn… buuf-vânătaie… Regenon… mașină… lanț-lacăt…“ Așa arată una dintre mantrele spuse de mama lui Marc, copilul autist, pentru a-i crea o zonă de confort.
Lanțuri pentru siguranță, brățara-zgardă, tuburi de perfuzie. Toate sunt ținute de spectatorii de pe marginea platformei, astfel că Marc devine real și palpabil pentru noi toți. Îl ținem pe Marc, o ajutăm pe Mamă să aibă măcar un moment de liniște, cât să tragă patru fumuri dintr-un joint, cât să uite de scopul călătoriei cu avionul. Oricum, drogul e cel care ne aduce lămurirea, el ne conduce către punctul nevralgic al spectacolului. De fapt, mama, aflăm în cele din urmă, își duce fiul la eutanasie în Olanda.
Katia Pascariu are o energie nebună în dezvoltarea acestor trei personaje: „Marc-mama-Luca-pat…” Actrița are un magnetism nemaiîntâlnit, care te absoarbe și te ține cu răsuflarea tăiată până la final. E suficient un actor de talia ei ca să rămâi marcat vreme bună de o realitate pe care, probabil, până atunci ai ignorat-o. O singură confesiune vă mai fac: timp de două-trei minute, nimeni nu a aplaudat. A rămas aprins doar un reflector care pâlpâia pe costumul cu care urma să fie îmbrăcat Marc după moarte. Dacă sunteți oameni, faceți cumva să fugiți la București să vedeți spectacolul acesta.
Mihai Gligan