La sfârșitul anului 2013, cetățeni ucraineni încep să protesteze la Kiev ca urmare a suspendării procesului de aderare la Uniunea Europeană și a Acordului de Liber Schimb cu aceasta. Mișcarea va rămâne în istorie sub numele de Euromaidan. În 1 octombrie 2022, în cadrul Festivalului de Teatru pentru Publicul Tânăr din Iași are loc spectacolul Maidan Inferno țesut pe trei planuri: cel al eroilor Maidanului, cel al realității interioare trăite de cele două personaje principale, Oreste și Ania și cel al mesajelor scrise pe rețeaua Facebook. Evenimentele din 2013 se împletesc cu realitățile războiului ruso-ucrainean în plină desfășurare și, desigur, cu narațiunile fictive ale personajelor. Dincolo de firul poveștii, apelul e și la istoriile personale ale refugiaților din Ucraina (care urmăresc spectacolul cu lacrimi în ochi), ale actorilor, ale oamenilor care și-au văzut semenii în spațiul sigur al teatrului și ale spectatorilor copleșiți de schimbul de energie.
Este extrem de greu să privești un spectacol care face trimiteri la evenimentele îngrozitoare aflate în plină desfășurare. Ți se așterne în fața ochilor imaginea unui labirint cât se poate de real și care amână ieșirea celor prinși în el. Pe scenă vezi povestea unor răni deschise, ce încă sângerează și pulsează, pe care le adaugi reportajelor, știrilor, fotografiilor și relatărilor care împânzesc cotidianul. Mintea populată de realitățile frontului alterează perspectiva reală asupra spectacolului. Păpușile par niște militari de tinichea, o actriță poartă în păr panglici în culorile patriei, auzim împușcături, se strigă Slava Ukraini, este adus steagul ucrainean pe scenă, se plânge în sală și pe scenă. Construcția este dublată de șuvoaie de emoții: milă, oroare, revoltă, neputință, ură, dezgust, panică, fiorul de a vedea oameni a căror țară este nimicită, iar chipurilor lor se suprapun parțial pe cele ale victimelor reale. Ca spectator, ești copleșit de propriile tale imagini despre moarte și tortură, personajele devin punți de legătură vii cu o istorie a ororilor care încă se scrie. Spectacolul pare imposibil de separat de independența pentru care luptă poporul ucrainean. Cum vom privi acest spectacol peste ani, când statistica învinșilor și a învingătorilor își va defini cifrele, iar locul rănilor va fi luat de cicatrici și amputări?
Sunt prea puțin cunoscătoare a limbajul războiului, atunci când este utilizat artistic, dar cred că trebuie să fie lipsit de epitete, de patos și de trimiteri mitice. Să rămâi cu metafora războiului înseamnă să (re)orientezi evenimentele după bunul plac. Pentru că, așa cum spune Kait Rokowski: „nimic nu se încheie poetic. Se încheie, iar noi transformăm întâmplările în poezie. Tot sângele acela n-a fost niciodată frumos. A fost doar roșu.”
Diana Katharina
