Cât de important este să îţi defineşti identitatea în raport cu un grup de oameni? Sau mai bine zis cum o defineşti? Căutarea identităţii este un subiect extrem de actual, cu atât mai mult cu cât reperele lipsesc. Deşi avem acces la informaţie şi suntem agresaţi în fiecare zi de materiale vizuale care par să ne îndrume, efectul este unul de confuzie. Ceea ce se presupune că ar trebui să ne inspire, sunt, de fapt, stereotipuri prefabricate care duc la crearea unor tipare mentale ce limitează adevăratul potenţial.

Despre limite, sau lipsa lor, vorbeşte şi textul lui Elise Wilk care spune povestea unor adolescenţi striviţi de pattern-uri sociale. Ei atârnă suspendaţi într-un punct al contradicţiei: adevăratul eu vs. eul cool, gen! Se cere o diferenţiere bazată pe bravade, având rolul de confirmare a poziţionării ierarhice.

Denis, impregnat cu aerul răzvrătirii de Cătălin Miculeasa, este băiatul care dă tonul în şcoala la care învaţă, în timp ce colegii dansează pe (dez)acordurile lui şi îl invidiază. Reuşeşte să domine structurile superioare, sfidându-şi directorul şi flirtând cu psiholoaga şcolii. Din interacţiunea sa cu celelalte personaje putem observa temerile şi dramele individuale ale fiecăruia. Relaţia defectuoasă cu familia, lipsa de comunicare şi frustrările părinţilor proiectate asupra copiilor duc la dezbinarea codului moral atât de fragil structurat în adolescenţă. Toate aceste disfuncţii se întrupează în personajul psiholoagei interpretat de Nataşa Raab, care nu doar că ignoră ce îi spune propriul copilul, dar repetă aproape mecanic „n-am timp azi”. Acesta amânare eternă apare pe fondul propriilor nemulţumiri şi dorinţe ascunse. Simţindu-se atrasă de Denis, oscilează între măgulire, atunci când acesta îi face un compliment şi frustrare, atunci când conştientizează vârsta băiatului.

Raportarea la dragoste este omniprezentă. Fie că vorbim de dragostea tinerească, fie că aprofundăm straturile unei legături imposibile dintre un tânăr şi o femeie mai în vârstă, observăm fragilitatea sentimentelor şi casarea propriei persoane în urma respingerii.

Pe acelaşi calapod fragil, este construit şi directorul şcolii (interpretat de Marian Politic) care, deşi pare mulţumit de felul în care îl percep elevii și de bunul mers al instituției pe care o conduce, începe să fie bântuit de coșmaruri. Visele repetitive, menționate pe parcursul spectacolului, au rolul de a pregăti drama reală – fiul supus, „strivit” de viaţa familială în care comunicarea şi înțelegerea lipsesc, se sinucide.

Elise Wilk nu ocoleşte nici drama prejudecăților sociale, pe care Andrei Măjeri o rezolvă regizoral extrem de ingenios. Pe scenă sunt: evreul marginalizat, spanioloaica senzuală şi eleva negresă care joacă şi rolul femeii de serviciu. Ei devin simboluri generale pentru o categorie largă de ostracizați.

Spectacolul Exploziv propune o reflecţie asupra identităţii şi a importanţei definirii acesteia în raport cu ceilalţi. Finalul spectacolului îl aduce în faţa ochilor pe Denis, care se mişcă în ritmul unor sunete ce amintesc de bătăile inimii, invitându-ne să ne gândim la necesitatea unei evaluări constante a sinelui şi să analizăm lucid mediul înconjurător.

Diana Katharina