Din punctul meu de vedere, Zoltán Balázs este de departe unul dintre cei mai interesanți regizori. Gardenia, spectacolul montat la Teatrul Odeon, motivează perfect afirmația mea. Textul care stă la baza montării poate fi considerat un studiu transgenerațional, care își începe desfășurarea în secolul XX, wake-up callerul occidentului. Femeia 1 se îndrăgostește de un colonel, dar societatea o respinge, soțul o înșală, războiul o urmărește, apare și copilul, dar și alcoolismul ca răspuns la întreaga traumă. Fiica va fi Femeia 2, proletară și enervată constant de comportamentul mamei. Femeia 3 are o problemă cu unul dintre picioare și calcă pe urmele bunicii alcoolice, alegând un trai bahic în detrimentul unuia marcat de muncă și rigoare. Cutumele sunt importante pentru cele trei femei, încearcă să fie normale într-o societate care le umple de venin și de frustrări. Se naște Femeia 4, un copil care curăță voma mamei pentru a nu da prost în fața profesoarei de pian și e un adult care face carieră într-un oraș mare. E rebelă și cinică, dar imposibilitatea de a se sustrage tiparului familiei o bântuie. Vina și frustrarea sunt în ADN-ul ei, nu poate rupe lanțul, iar la cea mai mică presiune reproșurile și comportamentul toxic pot ieși la iveală, la fel ca în cazul antemergătoarelor ei.
Partitura fiecărei femei începe prin proiectarea unui viitor, evident diferit de anti-modelul mamei. Trei dintre ele eșuează ca părinte, căsniciile lor se sfârșesc prost. Tiparul se repetă, iar într-o panoramare a familiei vedem că detaliile caracterologice ale femeilor sunt derivate din aceeași rădăcină, parcă ironic dezvoltată ca o capcană a hazardului. În textul Elżbietei Chowaniec, hazardul este matematic, iar toxicitatea lui programatică, ca o fantomă a unui război care le-a făcut țapi ispășitori ai umanității. Nu e nimic cu adevărat tragic, dar absurdul eșecurilor lor e ca o picătură chinezească înnebunitoare.
Zoltán Balázs nu montează un text, ci trage de capilarele situațiilor și le aranjează într-o structură paralelă cu viețile femeilor. Absurdul se transpune și în decorul constructivist imaginat: bare combinate între ele, dar care nu duc nicăieri și nu alcătuiesc niciodată un întreg. Mărcile repetitivității se manifestă în costumele de culoare galbenă, în aceeași schemă de mișcare a actrițelor, în structura similară a partiturilor și în debușeele emoționale ale femeilor, materializate ca arii de operă. Jocul este unul geometrizat, rece, iar acțiunile personajelor și textul rostit funcționeazăîn paralel. Emoțiile puternice și neputințele femeilor se manifestă verbal și printr-un procedeu caracteristic operei – personajul își cântă momentele de neputință. Sterilitatea relațiilor textuale este dublată de momentele în care femeile exhibă muzical un împreună. Recunosc că această structură duce în unele momente la o redundanță, dar perfecțiunea codului construit de regizor devine un deliciu pentru spectator.
Mihai Gligan
