Mai mult decât titlul faimosului tablou al Artemisiei Gentileschi, Iudita îl decapitează pe Olofern este strigătul de luptă cu care spectacolul E adevărat, e adevărat, e adevărat ne înarmează și ne înzdrăvenește odată ce devenim părtași la confruntarea cu violența și abuzul, cu opresiunea și umilința, cu negarea și minimalizarea, cu nedreptățile îndurate de protagonistă și, dimpreună cu ea, de secole, de fiecare dintre femei. Undeva la începutul anilor 1600, Artemisia Gentileschi, tânără pictoriță și fiică a influentului Orazio Gentileschi, Tuzia, colocatară și singura prezență feminină din proximitatea fetei și Tassi, reputat artist și mâna dreaptă a Papei, sunt aduși în fața Curții de Justiție într-un proces inițiat împotriva acestuia din urmă pe fondul acuzațiilor de agresiune sexuală. Deși vinovăția lui Tassi este cea care face obiectul interogatoriilor din instanță, sala de judecată devine scena unui spectacol grotesc în care – de la mărturii mincinoase și răstălmăcire până la umilință și tortură – toate armele sunt întoarse împotriva victimei cu scopul de a dovedi lipsa de temei a reclamațiilor și chiar vinovăția acesteia. Într-o atmosferă de ignoranță, negare și incontestabilă complicitate cu publicul – ingenios instaurată prin interpretarea Florentinei Țilea (în rolul lui Tassi), singura șansă a Artemisiei este să își apere răspicat, în ciuda durerii și a epuizării, adevărul de-a lungul interminabilelor luni de proces, însuflețită numai de Suzanna și Iudita, femeile care, de pe pânzele ei, îi spun și îi alină povestea.
„Nu e despuiată, e dezbrăcată! Pentru că face baie!”
Arta femeilor devine terapie; arta femeilor se constituie în dovadă: povestea Artemisiei e susținută și dublată de două picturi, deopotrivă două cuie dureroase înfipte adânc și două steaguri arborate în vânt pe câmpul de luptă. Suzanna și bătrânii, stând mărturie pentru abuzurile suferite de tânăra pictoriță și adus ca probă în instanță, devine pretextul unor discuții menite a scoate în evidență tensiunea ireconciliabilă dintre perspectiva feminină și cea masculină. Suzanna a mai fost pictată de sute de ori, „însă niciun pictor până acum nu a pictat-o bine”, niciun pictor nu a înțeles că femeia din tablou „nu e despuiată, e dezbrăcată”, nu e senzuală, e înspăimântată – o abatere, o breșă în male gaze-ul care a modelat (și modelează), a transfigurat (și transfigurează), a fetișizat (și fetișizează) experiența feminină de secole, care a dat naștere unor Iudite gingașe și a trecut sub tăcere epuizarea, efortul, angoasa, disperarea și spaima care, deși uriașă, nu reușește să mai stea în calea dorinței sângeroase de dreptate și de răzbunare.
Andrada Strugaru