Pe cei de la Unteatru i-am descoperit acum trei ani, pe Facebook. Că era vorba de spectacole de teatru, de un concert sau de aniversarea lor, fotografiile mă absorbeau cu totul și ajungeam să dau din picior, ca un copil răzgâiat, spunând că aș vrea și eu, măcar o dată, să merg la un spectacol la ei. Pe pagina lor se găsesc câteva albume cu fotografii mi-nu-na-te.

Am mulți fotografi a căror artă o urmăresc cu interes, însă, în zona asta de fotografie de teatru, preferatul meu rămâne Adi Bulboacă. Ce e frumos e că eu l-am descoperit tocmai prin specificul ăsta de fotografie și nu prin proiectul cu trenurile – cel în care l-a determinat să se urce în tren timp de o lună.

Adi iubește Unteatru, dovadă stă și propunerea lui Andrei Grosu de a expune la ei câteva fotografii. Totuși, modul în care surprinde prin obiectiv spectacolele reliefează dragostea lui pentru teatru. Reușește prin artă fotografică să te facă să ieși din casă și să te duci la spectacolul respectiv. Asta e ca atunci când citești recenzii sau cineva îți vorbește cu atâta patos despre o carte, încât te determină și pe tine să vrei să o citești. Iar Adi Bulboacă are efectul ăsta asupra ta, dar prin fotografie.

Poate o să vi se pară nepotrivit că, în loc să vorbesc despre spectacol, am început să vorbesc despre fotografie, însă, acolo, în sala de teatru, văzând Eine Kleine Nachtmusik, al celor de la Unteatru, am simțit pentru prima oară, după mult timp, efectul pe care îl poate avea arta asupra noastră. Și tot în sala teatrului, am descoperit o perfecțiune în îmbinarea a trei componente artistice: muzica, teatrul și poezia.

Spectacolul îți taie respirația. Timp de o oră și 20 de minute ți-e frică să respiri, să te miști, să clipești prea mult, de teamă să nu pierzi ceva.

 „Sunt un corp locuit.”

Mișcările actorului (Lari Giorgescu) sunt atât de fluide și de naturale, chiar dacă presupun un consum fizic mare. Lari Giorgescu nu doar dansează, ci comunică, transmite mesaje publicului prin toată fibra musculară. Muzica și dansul sunt foarte bine evidențiate și armonizate (de) și cu lumina – Dragoș Mărgineanu (light design) reliefând, fără doar și poate, mare parte din momentele și simboluri aflate pe scenă.

Elementele de scenografie care mi-au atras atenția au fost: oglinda și piramida cu cubul din interior. Era o frumusețe de nedescris în reflexia corpului actorului văzut în oglindă. Iar finalul spectacolului e absolut superb: actorul întoarce piramidă – piramidă a cărei semnificație poate fi multiplă.

În acea sală întunecoasă, am scos agenda și mi-am notat frânturile recitate de Lari, versurile și metaforele superbe. Așa am reușit să-mi reamintesc de trocul din spectacol, care nu era unul oarecare, ci unul special:

O zi lungă de post pe o ploaie de vară

(…)

Un ș.a.m.d. pe un etc.

Un laureat al premiului Nobel afirma acum câteva seri în urmă că: „teatrul reprezintă o comunicare imediată, vie cu publicul.” Ce a fost pe scenă aseară, a fost atât de viu, încât mulți spectatori rugau apropiații cu care au venit să-i lase să meargă în tăcere. Metaforele, muzica și mișcările au depășit orice barieră/zid din suflet.

Ce amorologie ne trebuie pentru a capta ființe imposibile?

Admirația și dragostea mea pentru acest spectacol rămân totuși la un 8 culcat. Chapeau bas!

După spectacol, am fost curioasă să aflu de ce Gigi Căciuleanu a ales muzica lui Mozart, afirmând și el că este aproape al cincilea spectacol pe care îl face pe muzica lui. Spunea într-un interviu că, de fiecare dată când ascultă compozițiile lui, descoperă alte lucruri.

În același interviu, Gigi Căciuleanu spunea:

„Nu am vrut să danseze Lari pe muzică, ci să țină cont de universul muzicii. Nu numai de universul compozitorului, ci de universul muzicii însăși. A structurilor ascunse în câteva fraze muzicale, în câteva nebunii de tensiuni vibratorii și să le scoatem în evidență și pe astea. Nu numai să dansezi pe muzică. Nu numai să dansezi cu muzica. Nu numai să dansezi muzica, adică să o dansezi pe ea. Ci pur și simplu să dansezi așa cum dansezi tango cu o persoană.”

Alexandra Popa