Solitari în perfecțiune

Alexandra Badea este un nume important atât în dramaturgia românească, cât și în cea franceză contemporană. Mărturie a acestor afirmații stau zecile de piese de teatru care au o rezonanță pe scena teatrului european. Perfect compus este o piesă de teatru cu mare potențial cinematografic, care vorbește despre rănile deschise, produse și din necunoașterea noastră ca indivizi și ca nație. Poveștile generațiilor trecute doar au sporit lacunele și au aprofundat misterele, astfel că reconstrucția noastră identitară și cunoașterea exactă a arborelui genealogic s-a transformat într-o necesitate, pentru a nu trăi după aceleași scheme găunoase. „Eroii sunt doar în cărțile de istorie”, spune unul dintre personaje, iar istoria noastră recentă este presărată cu multe minciuni și negații. Ca dovadă este pogromul de la Iași, de la Odessa și zecile, dacă nu miile, de dosare de securitate descoperite după căderea comunismului. Astfel, textul se impune ca un tur de forță personal și un exercițiu de onestitate referitor la plasarea noastră în algoritmul acesta al asumărilor, al fricilor, al trădărilor și, în cele din urmă, al evadărilor.

Dacă punem între paranteze contextul istoric și politic, aflăm detalii din bucătăria unei familii în care femeile sunt protective și se supun bărbaților, sacrificându-și fericirea și sporind oceanul de tristețe și neîmplinire în care plutesc. Lanțul se rupe cu cea din urmă generație, când femeia decide să-și ia propria viață în mâini, sugerând asumarea trecutului și încercarea de a nu-l repeta.

Alexandra Badea a semnat și regia spectacolului montat la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, lucrurile par mai puțin stabile. Textul este, pe alocuri monoton, jocul actorilor este uneori șubred (relația actor – text are de suferit). Dat fiind faptul că regizoarea a optat pentru un decor simplu – perdelele ca barieră dintre timpul real și timpul reconstrucției amintirilor, oglinzi ca transpunere a generațiilor, regăsire a trăsăturilor moștenite și loc de meditație. Șlefuirea personajelor și descoperirea tonurilor și a nuanțelor ar fi trebuit să fie piloni de susținere și un cap de listă în proiectul regizoral. De asemenea, liniaritatea venită din interpretare și involuția stărilor fizice – consecință a frământărilor interioare – au dus la o aplatizare a întregii construcții. De altfel, ca stilistică vizuală și ca soundline spectacolul a fost compact și a excelat, tratând în mod corect și asumat subiectele abordate. O găselniță regizorală de efect vizual (și care mi-a adus aminte de Visătorii lui Bernardo Bertolucci) este împietrirea personajelor în poziție culcată pe patul plin de pene și fulgi de zăpadă artificiali. Scrisorile bunicilor și ale părinților sunt găsite și citite, fiind secondate pe fundal de vocile celor morți, aflați în spatele perdelei, reușind să întărească această legătură trans-temporală și suprapunând imagini estompate, fără elemente de prisos.

Mihai Gligan

Translate »