Opusul unui one-man show

În foaierul Teatrului „Luceafărul” se află o lucrare, o cină precum cea de taină, iar, dacă învârți un polonic, cei doisprezece sfinți (care-s cu siguranță mai mulți!) se mișcă, își trăiesc exagerările. Dacă pedalezi pe o bicicletă nu vezi decât o horă a marionetelor mișcate de tine, însă nimeni nu se urcă să pedaleze. Cel puțin nimeni din grupul de viitori bloggeri care au analizat expoziția și care îl văd pe Florin Piersic Jr. intrând pe ușa teatrului. Încă nu era ora cinci.

E deja şapte și ultimii spectatori și-au găsit locurile. Piersic Jr. intră pe scenă și începe ceva ce pare opusul unui one-man show, căci nu doar că nu e singur pe scenă, dar oriunde te-ai afla, simți că-n fiecare secundă va trebui să intervii în spectacol. Și nu e genul de intervenție colectivă, trebuie să citești ce scrie pe cartonașul pe care l-ai primit la intrare, astfel încât să fii auzit de către toți. Ești nevoit să-ți demonstrezi abilitățile în privința cititului când actorul îți înmânează un cartonaș cu unul dintre numeroasele motive pentru a trăi, ori să urci pe scenă şi să ții un toast în cinstea fiului tău la nuntă sa, ori să-l conduci pe fiu spre spitalul unde își va întâlni mama. Nu va trebui decât să întrebi „de ce?” la fiecare replică a personajului.

E simplu să-i oferi o pungă de pufuleți și o sticlă de suc atunci când copilul ajunge la mama sa în spital, intrând, ca spectator, în pielea unui bătrânel drăguț dintr-un cuplu (nu trebuie nici măcar să te se ridici de pe scaun). Dar când ești doamna psiholog, cea pe care o sună noaptea, ori Sam, soția lui, cea care va îngenunchea pe scenă pentru a face cererea în căsătorie, totul e ceva mai complicat. Când credeai că ai scăpat, ca spectator, te vei întoarce pe scenă unde, în cel mai rău caz, va trebui să faci un rezumat detaliat al romanului Robinson Crusoe în fața atâtor privitori, la care s-a mai adăugat unul, actorul. Doar tu, o carte și un microfon.

Suntem alături de personaj până la vârstă maturității. Începutul, cel de la 7 ani, care l-a marcat, a fost cel în care a început să scrie lista de motive pentru care viața merită trăită. Cu timpul, numărul din titlu este depășit, motivele ajung la un milion, iar toți spectatorii aplaudă spectacolul care nu i-a înfricoşat,cum nici nu i-a făcut să se simtă neapărat în pielea lor pe scenă, dar care i-a făcut conștienți de puterea unui spectacol în care în fiecare clipă poți interveni și în urmă căruia nu rămâi indiferent.

Narcis-Ioan Patlagică

Translate »