Câini de scenă

Condiția artistului este un subiect pe cât de inepuizabil în resurse și posibilități de creație, pe atât de clișeistic în nume. Reacțiile, jocul, „sângele dăruit pe scenă”, ura față de critic, față de colegi, public, barbari, țoape, frustrarea și bucuria de după un spectacol, vanitatea, mândria și sentimentul ăla ascuns că celălalt a fost mai bun, impresia de a le ști pe toate (de care nu cunosc suflet să fi scăpat, de altfel) și mult mai multe, toate, dar toate, au încăput în ceva mai mult de o oră și jumătate în Stage Dogs. E un spectacol care mi-a spus și inspirat în plus pe un subiect pe care îl consideram cel puțin secătuit și sâcâitor, o lecție pentru mine, suflet atoateștiutor.

Ați văzut Synedoche New York? După spectacol m-am gândit mult la filmul ăsta. Și la  Birdman. La artistul care nu mai poate ieși din operă. Și din el însuși, cel de pe scenă, sau din viață, sau cine mai știe de unde, că el pare că nu. Mi-a plăcut Stage Dogs, că despre asta începusem să scriu, mi-a plăcut că și-au asumat duioșia și mizeria, mi-a plăcut textul, mi-au plăcut actorii, m-au convins și personajele, adorabile în genialitatea proprie, în credința actorilor că sunt atât de geniali, încât nu se mai pot opri – din jucat. Și nu se mai opreau. Excepțional! Genial! Extraordinar! Genial! El despre el! El despre celălalt! El despre ea – NU!

Bine punctate și condiția femeii pe scenă și în artă, în general, patriarhatul din teatru, masculul creator versus femininul flasc, dar țipător, fie ea critic sau artistă. A se citi „ajunsă”. Știam că e lumea lor, știam că știu și ei și că o spun. And they did! Elevul a ajuns maestru. Maestrul a ajuns un biet bătrân care se agață de amintirea potențialului din copilărie. Certitudinea crudă, a posteriori, că totul se transformă merge mână în mână cu inconștiența apriorică a puterii nemărginite. ABSOLUT!

Carmen Tărniceru

Translate »